Pietrosul Rodnei-acoperisul Carpatilor Orientali

Lunga a mai fost pauza de scris de pe blog, dar lipsa subiectelor interesanta si-a spus cuvantul si cred ca a sosit timpul ca noile aventuri sa ajunga si la voi, prin intermediul cuvintelor, dar si prin imagini surprinse in diferite colturi ale tarii. Astazi suntem in nordul Romaniei, intr-o statiune in care prima data am ajuns alaturi de parintii mei, pe la varsta de 6 ani. Borsa este punctul de start al traseului pe care veti merge, cu mine, intr-o mica aventura pe cel mai inalt varf al Carpatilor Orientali (Vf. Pietrosul Rodnei-2303m).Cum spuneam mai sus, timp de doua decenii am tot visat la acest varf, dar niciodata nu mi-am facut timp pentru a-l cuceri. Ma cucerise la prima vedere, eu copil fiind, iar el un urias. L-am pastrat intr-o fotografie si era acolo, trecut pe lista varfurilor montane de vazut in Romania. Timpul s-a scurt si am ajuns in luna august a lui 2018. Calatorul din mine si-a propus trei zile in Maramures, trei zile in care aveam sa vad niste zone pitoresti, sa le surprind in imagini si sa ascult, cuminte, povestile celor care locuiesc aici. O parte din ele le veti putea citi si voi in aceasta postare, dar mai ales in cele ce vor urma.Ca un student geograf, am verificat prognozele meteorologice o buna perioada pentru a fi sigur ca vremea nu imi va face o surpriza si nu va lasa sa imi duc la bun sfarsit visul. Nu a fost cazul, inca de dimineata vremea se anunta ideala pentru cucerirea varfului. Cazat la Botiza, ma astepta un drum de aproximativ o ora pana la Schitul Borsa Pietrosa, locul unde am lasat masina si am inceput traseul turistic.In mare stiam ce ma asteapta, o urcare de opt kilometri cu aproape 1300 de metri diferenta pozitiva de nivel, ca la urma sa cobor pe acelasi traseu. Urcarea pana la Statia Meteorologica Iezer se face pe un drum abrupt, de piatra, accesibil chiar si cu un ATV. Se urca prin padure in mare parte, iar norocul meu a fost ca m-am putut bucura de afine si zmeura pe tot parcursul acestei urcari.

Daca pana la statia meteorologica nu a fost foarte spectaculos, ajuns in caldaria glaciara am vazut maretia muntelui. Jocul norilor ce urcau sau coborau pe versantul pe care urma sa merg, susurul linistit al apei ce pleca din lacul Iezer, soarele care isi facea loc printre nori, dar si varietatea oamenilor prezenti pe traseu au participat la crearea unui moment de neuitat.Am ajuns repede la lac si l-am lasat in urma, intrand pe o poteca ingusta ce urca lin si constant, in niste serpentine ce, privite din creasta, se vedeau deosebit de frumos. Lacul Iezer, dupa cum poate ati observat deja si in fotografii, are marea calitate de a fi luat forma Romaniei, lucru aparte pentru muntii Rodnei. Mi-am bucurat privirea in dese randuri, aruncand un ochi peste umar catre valea pe care o lasam in urma si, dupa mai putin de  ora, am ajuns pe traseul de creasta. Vedeam varful si nu mai aveam rabdare, toti anii de asteptare luasera sfarsit si eram aproape de implinirea unui vis.

2303 metri nu inseamna foarte mult, dar pentru Carpatii Orientali este maximul, iar eu eram acolo. Ma bucuram de dansul unor nori ce veneau si treceau mai departe, ma bucuram de discutiile avute cu partenerii de drumetie din multe tari europene precum Cehia, Slovacia, Polonia, Danemarca, Italia, Ucraina si Ungaria. Turistii straini erau fascinati de frumusetea oferita de acest loc iar pe mine m-a bucurat acest lucru. Atunci cand oamenii din tari care au peisaje cel putin la fel de frumoase ca in Romania vin si lauda meleagurile pe care noi ne-am nascut, mie personal mi se umple inima de bucurie, de mandrie. Trebuie cumva sa apreciem mai mult bogatia pe care natura a oferit-o acestei tari, trebuie sa stim sa o punem in valoare si sa o aratam si altora. Eu va recomand tuturor, o spun si aici, am spus-o si pe traseu cui am avut ocazia: vizitati Romania inainte de a vizita alte tari si veti ramane foarte placut surprinsi!Daca urcarea a durat mai putin de trei ore, coborarea a fost extrem de solicitanta pentru picioare, dar timpul total al traseului a fost de sub cinci ore. M-am bucurat pe coborare de fiecare pas si de fiecare schimb de replici cu oamenii pe care i-am intalnit pe traseu, am gustat din nou fructele de padure si m-am incarcat cu energie pentru zilele care aveau sa urmeze.Visul se indeplinise, Pietrosul Rodnei fusese cucerit asa cum eu, in urma cu 20 de ani, fusesem cucerit de maretia si frumusetea acestuia. Cu ce am ramas? Cu niste amintiri, cu niste imagini pe care le-ati putut vedea si voi aici, cu povestea drumetiei, cu o mare bucurie sufleteasca si cu putina febra musculara, ca sa nu uit prea curand ca i-am calcat potecile. A fost o placere sa fiu iar pe munte, dupa o pauza destul de lunga. A fost o placere sa va port cu mine prin intermediul acestor cuvinte si al unor imagini ce sper ca va vor aseza acest traseu pe o lista a viitoarelor excursii.

Comentezi?