Începutul de toamnă aduce cu el și temperaturi mai bune pentru activități desfășurate în aer liber, iar Valea Cernei este plină de atracții ce devin tot mai accesibile cu cât avansăm spre lunile octombrie și noiembrie.
Despre cătunele izolate din Munții Cernei a auzit toată lumea, iar mutarea autorului din București vine la pachet cu apropierea de aceste meleaguri. Curiozitatea și dorința de a le descoperi a fost mereu acolo, dar și gândul că e prea cald ori prea abrupt m-au întors din drum de multe ori. A existat un factor ce a contribuit însă la ceea ce urmează a fi o postare informativă din punct de vedere geografic și turistic în egală măsură: Hercules Maraton.
Am optat să particip la cursa de semimaraton în luna octombrie a lui 2023, iar sfatul tuturor a fost să iau la pas traseul, pentru a-l cunoaște mai bine. Așa că uite-ne la podul Dumbravă într-o dimineață răcoroasă de septembrie. Am împărțit potecile, timpul și resursele cu cel mai bun prieten, dornic și el să descopere locul unde ar urma să ne dăm testul la disciplina alergare montantă pe 14 octombrie.
De menționat încă de la început este că întreg traseul este marcat cu punct galben, fiind un circuit de 20km și peste 1100m diferență pozitivă de nivel, deloc ușor, dar nici cel mai dificil traseu care îți poate fi pus pe tavă de către munții Cernei. Propun să îl împărțim în patru părți, fiecare fiind foarte bine delimitate în spațiu și peisaj.
Traseul începe pe malul drept al râului Cerna (vinovat pentru diferențele de nivel atât de pronunțate, valea acestuia fiind foarte adâncă) și urmărește fosta graniță a Imperiului Austro-Ungar (aceeași graniță este întâlnită și pe Via Transilvanica, la Lunca Ilvei, de exemplu).
Poteca urcă și coboară ușor, trece prin curțile unor oameni fericiți (pentru peisajul pe care îl au zi de zi, indiferent de anotimp) și urmărește o curbă de nivel prin pădurea de fag ce încă își poartă hainele de vară în diferite tonuri de verde.
Pe prima porțiune se traversează și valea Prisăcinei, cu ale ei chei ce merită un traseu și un articol separat. Apa Prisăcinei avea să ne mai surprindă plăcut și mai târziu, dar să terminăm prima dată zona de fals plat în urcare (termen împrumutat de colegii cicliști). În valea Cernei, la fel ca la Rîmetea, soarele răsare de două ori, iar pe noi acest al doilea răsărit avea să ne prindă exact când am început urcarea abruptă spre Cracu Mare.
Un izvor, o bancuță, o masă și o pădure aveau să ne dea de știre că de aici începe greul, dar și frumosul. Poteca urcă abrupt, dar într-o serie de serpentine și la umbra pădurii, lucru ce face totul mai plăcut. Aveam să terminăm această primă urcare serioasă în momentul în care am zărit indicatoarele spre Ineleț (spre dreapta) și Prisăcina (spre stânga).
Am promis revenirea și ne-am continuat traseul, de această dată în coborâre, spre cătunul Prisăcina. De aici de sus peisajul este altul, Valea Cernei este undeva departe, iar creasta munților Mehedinți se ridică impunător. Pe partea noastră, vârfurile stâncoase ale munților Cernei ne sunt parteneri de drum și ne încântă privirea. Explicațiile geografice din imaginile de mai jos sunt defect profesional și vin în ajutorul tuturor celor care se vor întreba ”oare ce vârf este acela?”.
Poteca se transformă în această zonă a cătunelor într-un drum forestier ce poate fi parcurs pe bicicletă ori călare, așa cum și locuitorii o fac de fiecare dată când au nevoie. Până în satul Prisăcina am urmat cursul râului cu același nume. Dacă acum pădurea era atât de frumoasă, abia aștept să o văd și în hainele colorate de toamnă. Am traversat apoi pe un podeț vechi de lemn și am continuat spre cele câteva case ale oamenilor de la munte ce își trăiesc viețile pe aceste meleaguri.
După Prisăcina urmează Dobraia, traseul urcând relativ ușor până la școală, glamping și mai apoi mica biserică așezată într-o poiană, la răscruce de drumuri. Spre stânga în direcția noastră de mers se observă valea Cernei și munții Mehedinți, iar spre dreapta se ridică Vf. Arjana (1512m), stâncos și impunător.
Aici se încheie și a treia parte a traseului nostru, făcându-i loc unei coborâri scurte, dar foarte abrupte și tehnice (atât la disciplina drumeție, cât și la cea a alergării montane). Umbra pădurii își face și ea simțită prezența, iar drumul forestier este înlocuit de o potecă ce șerpuiește spre zona de unde am plecat mai devreme. Ne-am aruncat o ultimă privire spre vârfuri și am ajuns înapoi la Cerna, fiind mai bogați cu o experiență frumoasă și reușită.
Dacă o recomand? Da, în drumeție oricui doritor de a vedea meleaguri uitate parcă de lume, iar în alergare montană, oricui are niște experiență și tehnică pentru o astfel de activitate.
Traseu în format GPX: