Munții Țarcu sunt acele culmi înalte pe care orice călător ce a mers cu trenul sau cu mașina spre Caransebeș le-a văzut măcar o dată. Sunt impunătoare și golașe, având peste 2000 m pe creste, iar pentru drumețul din mine au fost mereu la stadiul de dorință. Totul până în acest an 2020 când, după ce am vizitat două frumoase orașe ale vestului, Timișoara și Arad, am simțit nevoia unui aer proaspăt, de munte. Iar ce vedeți mai jos este harta acestui circuit în Munții Țarcu, desenată în 1977 pentru cartea Călăuza Turistului.

În rândurile ce urmează vă veți plimba în inima masivului Țarcu, pe un traseu cu un grad mediu de dificultate pentru cei care frecventează potecile munților. Acest lucru este dat atât de lungimea traseului, cât mai ales de anumite porțiuni ale acestuia. Găsiți toate informațiile necesare în text, precum și traseul în format GPX la finalul articolului.

Traseul începe din Șaua Jigoriei, aflată la 31 km de centrul orașului Caransebeș. Aici este locul unde mulți drumeți își lasă mașina pentru a începe ascensiunea spre vârful Țarcu. De aici poteca (banda roșie) merge drept sau urcă ușor, orientându-se direct spre sud și, străbătând pentru aproximativ 1km o pădure de molid, ajunge pe vârful Șeroni (1400 m).

Poiana netedă o putem folosi pentru popas și pentru a privi peisajul Masivului Țarcu. Vărfurile și căldările glaciare sculptate în versantul muntelui sunt de un pitoresc deosebit. La marginea pădurii de fag se zăresc risipite mai multe stâni cu acoperișurile sclipind în bătaia soarelui. Turme de oi, puncte mici și albe, bucură privirea prin mișcările lente pe pantele verzi și stâncoase ale masivului.

De pe vârf ne îndreptăm în continuare spre sud și coborâm la cota 1350 m, urmărind liziera. Versantul drept al pădurii pe care o traversăm a fost defrișat și replantat în întregime, iar în cartea Călăuza Turistului este menționat acest lucru. În lungul potecii se remarcă efectele vântului de sud-est care a dezrădăcinat numeroși copaci. Urcăm domol panta muntelui Cuntu apoi cotim ușor la stânga și intrăm în pădure. Două poienițe mici ne ies în cale, iar cea de-a doua poteca se îndreaptă spre refugiul Cuntu, situat la obârșia cu același nume (1440 m).

Până la vârful Țarcu mai avem de mers vreo 2 ore, iar de la refugiul Cuntu drumul turistic urmează Plaiul cel mare al Vârciorovei (folosit chiar și azi de către ciobani între Vârciorova și masivul Țarcu). Acest plai a fost amenajat în trecut prin numeroase serpentine. Urcăm treptat pe versantul de vest al masivului, având în stânga valea adâncă a Olteniei, iar în dreapta izvoarele Pârâului Lung.

La aproximativ 1770 m altitudine poteca ne scoate deasupra unui abrupt, pe marginea de vest a căldărilor glaciare din Țarcu. Drumul turistic se desparte, aici luând naștere două poteci: una ce coboară în căldări și urcă în Șaua Plaiului, iar a doua ce merge pe creastă până pe vârful Țarcu.

Căldările centrale din masiv se dezvăluie privirii, iar joaca norilor e tot mai frumoasă. Ele nu seamănă cu cele din Retezat sau din alți munți, fiind mai simple și mai sărace în grohotișuri, dar au farmecul lor. Am remarcat însă traseul pe care aveam să îl urmez de pe vârful Țarcu prin suprafețe mari de pășune alpină.

Mai multe pâraie sar din treaptă în treaptă și se adună în centrul căldărilor, de unde se aruncă pe sub peretele stâncos al Pietrelor Dracilor. Aici, hornuri și pereți abrupți, din care căldura verii și gerul desprind bucată cu bucată pietre colțuroase, sprijină parcă platforma netedă a vârfului Căleanu (2192 m).

La baza lor, mai multe conuri de grohotiș își spun parcă legendele despre dracii neobosiți și al lor măcinat neîntrerupt din vremuri milenare. Plaiul mare al Vârciorovei pare o panglică aruncată pe fundurile căldărilor Gropița și Oboroacele.

El folosește pripoare stâncoase, traversează câteve izvoare și urcă în șaua dintre vârfurile Bodea (2169 m) și Căleanu (2192 m). Cel din urmă, impunător și mai înalt cu 2cm decât fratele Țarcu (2190 m) trimite spre sud un platou domol până în Șaua Plaiului (2070 m). O denivelare de circa 70m pune în evidență și vârful Bodea mai sus menționat, iar lângă vârful Țarcu se înalță stația meteorolgică (loc unde am întâlnit un meteorolog tânăr de doar câteva luni).

Părăsim vârful (marcaj cruce roșie) și continuăm parcusul spre vârful Căleanu, iar peisajul din șa este de vis. Curenții ascendenți saltă norii ce vin din căldările glaciare peste creastă, ca mai apoi să se risipească, lăsând cerul liber de un albastru de neuitat. După un urcuș ușor ajungem pe cel mai înalt vârf din masivul Țarcu, de aici perspectiva fiind deosebită. În ultimul plan, la nord-est, est și sud-est, privirile se pierd până în custurile Retezatului și în înălțimile munților Godeanu.

Piramida zveltă a lui Gugu (2291 m) se evidențiază cu un farmec deosebit. Lângă ea, spre sud, se continuă coama netedă a muntelui Moraru, ca mai apoi privirile să se oprească puțin pe vârful Godeanu (2229 m), locuri unde cândva existau ghețari (contrafronturile sunt mărturiile acestui aspect). Mai la dreapta, o serie de culmi ascuțite și teșite se încâlcesc și se îndepărtează spre meleagurile Herculanelor și  Severinului (munții Cernei și munții Mehedinți, despre care puteți afla mai multe aici).

Vârful Căleanu înaintează ca un promontoriu spre nord, iar pe direcția nord-est se desprinde culmea Brusturelui, dominată de vârful Brusturu (2116 m), acoperită cu grohotișuri verzui (culoarea este datorată lichenilor). Poteca turistică ajunge într-o căldare numită Groapa Brusturelui, de acolo urcând domol până pe vârf. Imaginea de aici este de vis, iar spre nord se poate zări una dintre cele mai frumoase și mai pitorești cabane din masiv.

Spuneam la început faptul că unele porțiuni de traseu sunt mai dificile. Cea mai mare provocare a fost de departe coborârea de pe Brusturu către cabana unde am servit un prâz bine meritat. Lespezi mari, dar stabili, porțiuni cu jnepeniș și versantul destul de abrupt au făcut din această coborâre una de neuitat.

După masa copioasă unde s-a servit cel mai bun cașcaval, cu cea mai moale pâine, iar peste cele două au apărut feliuțe de salam, am început coborârea ușoară spre drumul forestier ce leagă Șaua Jigoriei de lacul Poiana Mărului. În dreapta aveam valea Șuculețu, iar în stânga un afluent zgomotos al Olteniei (pârâul Mărășești).

După ce poteca trece de o stână frumos amenajată, aceasta intră în pădure vreme de aproximativ 2 km. Cu cât coboram mai mult, cu atât sunetul apei devenea mai puternic, lucru care pe mine mă făcea să mă simt bine.

Ajunși în vale, la drumul forestier, veți fi fascinați de podul de lemn ce trece apa Olteniei. Niște bușteni sănătoși fac din acest pod unul special, iar lumina caldă a soarelui, alături de apa repede de munte fac din această porțiune de traseu una la fel de frumoasă ca cea de pe creastă. Cerul se eliberase de toți norii, iar ultimul kilometru a fost în urcare până în Șaua Jigoriei, dar privind spre stânga, spre întreaga creastă străbătută, timpul a trecut mai ușor.

Celor ce se mulțumesc doar cu o plimbare în natură și puțin efort, le recomand traseul până pe vârful Țarcu, multe pauze pentru a admira peisajul și întoarcerea pe același traseu. Însă pentru cei care își doresc ceva mai mult, mai spectaculos, mai greu, le recomand cu drag acest circuit. Eu îl trec la capitolul antrenament pentru expedițiile din munții Retezat pe care mi le doresc de foarte mult timp, iar pe voi, dragi călători ajunși până aici, vă invit să luați acest articol și să îl dați spre a fi citit și altor doritori și iubitori de munte.

Traseul în format GPX: