Provincialii sunt mereu mai curioși atunci când ajung într-un oraș mai mare. Ridicăm privirea mai mereu, observăm detalii pe care alții nu le văd și ne bucurăm când realizăm o fotografie cu un obiectiv turistic important dintr-un alt unghi față de majoritate. Ne plimbăm pe străduțele uitate dintre două artere importante și ne zâmbim unii altora atunci când ne intersectăm ori când ne deschidem ușile unor cafenele mici aflate la rândul lor, pe “ulițele” impunătoarelor cartiere pe care le luăm în dese rânduri la pas.

Această idee de “Calea Victoriei noastre” a plecat la finalul primei experiențe pe Via Transilvanica, atunci când, pentru o săptămână am dat Calea Victoriei pe Via Transilvanica; și ce bine a fost. Am scris poveștile, am postat imaginile și am revenit, desigur, pentru altele, in continuarea drumului care unește.

Dar textul de mai jos este scris la finalul unei alte etape, rememorând în acest fel o rută pe care cu toții ne-am plimbat cu cel puțin o ocazie. Unii am și alergat-o ori pedalat-o, unii au savurat-o la o înghețată sau o bere, pe când unii mai matinali au luat-o la pas de la un capăt la altul, în toate cele patru anotimpuri.

Calea Victoriei a fost, este și va rămâne locul preferat de promenadă al celor care locuiesc în București. Și în rândurile ce urmează o luăm și noi, la pas, de la Piața Victoriei până pe Splaiul Independenței, acolo unde fiecare este liber să meargă în orice direcție își dorește. Iar pentru a o savura cum se cuvine, o împărțim în trei segmente mai scurte.

Piața Victoriei-Bulevarul Dacia

Iată-ne în Piața Victoriei, pregătiți pentru o plimbare care, teoretic, nu durează foarte mult, dar merită cel puțin o zi întreagă. Putem savura, încă de prima oră, o cafea pe terasa celor de la Ototo, pentru a surprinde mai bine agitația unei artere mereu aglomerate.

Niciodată nu m-am gândit că această Cale a Victoriei poate fi atât de specială încă de cum părăsești piața, dar Casa Filipescu Cesianu ține să mă contrazică. În apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și Strada Sevastopol, se află reședința avocatului Constantin Cesianu. Aceasta reprezintă amenajarea unei clădiri mai vechi, din perioada anilor 1846-1850 și este una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din la Belle Époque, rămasă fidelă proiectului inițial.

Terminăm de vizitat tot ce oferă și ne continuăm plimbarea, nu înainte de a alege să bem o cafea la una dintre cele mai cunoscute cafenele din această zonă a Bucureștiului (în cazul în care nu am ales-o deja pe cea de la Ototo). Boiler Café este situat exact lângă următorul reper important pe care îl avem în vedere. Muzeul Naţional „George Enescu” (închis pentru renovare la data publicării acestui articol)  prezintă expoziţii permanente la toate sediile, expoziţii ce ilustrează viaţa şi opera marelui muzician, cât şi expoziţii temporare, cu teme diverse. Potrivit specificului său aparte, Muzeul Naţional „George Enescu” susţine, prin programele culturale permanente pe care le organizează, promovarea creaţiei muzicale româneşti şi străine, precum şi a artei interpretative.

Continuăm așadar plimbarea noastră prin locul unde trotuarul devine îngust și neîncăpător. Poate una dintre cele mai frumoase clădiri de pe Calea Victoriei, Casa Gradișteanu-Ghica este grandioasă ca un palat și reprezintă un monument istoric de importanță națională. Construcția acesteia a fost începută în anul 1884 de către soții Elena şi Constantin Grădişteanu după planurile arhitectului J. Berthet, cu fațade în stil renascentist (cu scări monumentale, tavane cu stucaturi și vitralii). Recunosc, nu am vizitat-o în toți anii petrecuți în capitală, dar este trecută la capitolul locurilor de văzut atunci când voi fi turist în București.

Cu pași lenți ajungem la Bulevarul Dacia, pe care îl vom traversa după ce vom admira și clădirea Academiei Române aflată exact la intersecția celor două artere. Terminăm astfel o primă parte din cele trei în care am structurat turul pe Calea Victoriei, iar mai departe vom avea parte de o plimbare cu multiple arome și sortimente de înghețată, fiind partea pe care cu toții o căutăm în zilele calde de vară.

Bulevardul Dacia-Bulevarul M. Kogălniceanu

Dar până la pauza meritată de înghețată, putem admira ori chiar vizita Grădina Monteoru, locul atât de frecventat de către muzicieni pentru videoclipurile lor. Nu doar din acest punct de vedere este cunoscută clădirea, ci și pentru faptul că imobilul a fost construit în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, fiind, conform istoricului Ion Bulei, una dintre casele celor înstăriți care începeau să marcheze imaginea orașului București, alte exemple fiind Casa Lahovary și Casa Vernescu (Calea Victoriei nr. 133). După ce a fost cumpărată de Grigore Constantinescu-Monteoru (n. 1831 – d. 1898), casa a suferit o renovare radicală între anii 1887-1889 realizată de arhitecții Ion Mincu și Nicolae Cuțarida. Nicolae Cuțarida a refăcut interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane în stuc pictat, cu lambriuri și a fost amenajată scara monumentală.

Muzeul Colecțiilor de Artă completează peisajul și timpul nostru petrecut la pas pe frumoasa Cale a Victoriei, în curtea acesuia putând fi admirate o serie de plante spectaculoase în lumina zilelor de primăvară. Am ajuns și aici, la pauza de înghețată și, spre marea bucurie a tuturor, avem de unde alege. Între str. Biserica Amzei și Biserica Albă se află o serie de gelaterii ce merită încercate pe rând, ca la final să poată fi creionată o părere asupra tuturor preparatelor. Nu voi face recomandări, ci vă voi dori poftă bună. Puțină relaxare nu strică, mai ales că pe traseul nostru urmează cel mai fotografiat obiectiv turistic al întregii zone centrale din București.

Ateneul Român este o sală de concerte, situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”.

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane frontale și două laterale. La intrarea principală, cele opt coloane ionice au proporții similare coloanelor templului Erechteion de pe Acropole. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

Fațada este un peristil cu lățimea de 48 m. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai țării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab. Înălțimea totală a clădirii până în vârful cupolei este de 41 m. Da, Ateneul Român este impunător și este ales de către toți bucureștenii, provincialii, turiștii ori străinii drept loc de socializare. Surprinde în orice lumina l-ai privi, iar seara parcă devine și mai impunător sub luminile difuze ce îi cad in special pe coloane, dând astfel un sentiment unic celor care îi trec pragul.

Urmează locul acela încărcat de istorie oarecum recentă pentru unii, acolo unde s-a vrut schimbarea și nu știu cât s-a realizat, dar Piața Revoluției este căutată în special de către turiștii străini dornici să afle mai multe despre acea perioadă de dinainte de 1989. Tinerii recunosc zona după monumentul din centrul acesteia, monument care nici până astăzi nu și-a găsit adevaratul sens (e doar un cartof străpuns de o țepușă, ar spune mulți). Peste drum însă se află Muzeul Național de Artă, iar pentru cei mai pasionați înseamnă o zi întreagă petrecută acolo.

Pentru cei ce au oboist, recomandarea este locul cu umbra, cafea și cărți din arcadele de lângă Biserica Kretzulescu, considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale orașului de la sfârșitul perioadei brâncovenești, a fost ridicată în anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Turul nostru a trecut de jumătate, iar în curând ajungem și la finalul celui de-al doilea segment în care am structurat Calea Victoriei. Până acolo mai putem admira fațada hotelului Novotel, construit pe locul unde se afla primul teatru national al Bucureștiului, iar fațada este o replica fidelă a acesuia. De asemenea, Palatul Telefoanelor din imadiata apropiere, dar merită citită și lista de spectacole ce rulează la Teatru Odeon. Dacă vi s-a făcut deja foame ori poftă de încă un dulce, ne putem da întâlnire la Casa Capșa.

Situată pe Calea Victoriei, la intersecția cu strada Edgar Quinet, în apropiere de Cercul Militar Național, este hotel, cofetărie, cafenea și restaurant. Era cea mai mare firmă de restaurante și cofetării de la noi, ajunsă vestită în toate centrele Europei, în istoria culturală a orașului cafeneaua rămânând cea mai cunoscută, un loc al boemei bucureștene.

Bulevarul M. Kogălniceanu-Splaiul Independenței

Tura noastră pe Calea Victoriei își începe ultimul segment cu o pauză de masă. Hygge este locul pe care l-am descoperit imadiat după ce a apărut sloganul acesta despre calea victoriei noastre de pe Via Transilvanica și m-a fascinate de la prima degustare. Așadar, îl recomand aici tuturor celor care vor lua la pas zona centrală.

Vis a vis se află un loc despre care am povestit pe larg acum niște ani: Pasajul Macca-Villacrose. Iar dacă am potolit și foamea și setea, suntem pregătiți pentru o tură prin magazinul Victoria. Acesta a rezultat din transformarea unei părți din Palatul Librăriei și Institutului de Arte Grafice Socec & Co., construit în 1880. După 1931, magazinul s-a extins în toată clădirea. A fost reamenajat de arhitectul Herman Clejan în stil Art Deco, după modelul magazinelor pariziene, cu spații mari de expunere. A fost primul mare magazin din România și și-a păstrat funcționalitatea de-a lungul epocii comuniste.

Finalul este aproape, iar ultimele două obiective turistice recomandate se află față în față. Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut de obicei ca Palatul CEC, după denumirea ulterioară a instituției) este o clădire situată în Calea Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă. Clădirea a fost începută în 8 iunie 1897, în prezența Regelui Carol I al României și a Reginei Elisabeta. Până în 1875, în acel loc se aflaseră mănăstirea și hanul “Sfântul Ioan cel Mare”. Datând din secolul al XVI-lea, așezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în anii 1702-1703 pentru ca apoi, degradându-se, să fie demolate în anul 1875. Actuala clădire a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri (ridicat la rândul lui în locul mânăstirii). Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900.

Vis a vis de Palatul CEC se află, așa cum am menționat mai sus, Palatul Poștelor care acum adăpostește Muzeul Național de Istorie. Acesta a fost înființat în anul 1970, cu scopul de a ilustra evoluțiile culturale înregistrate de-a lungul tuturor epocilor istorice în spațiul geografic al României de azi.

Este cel mai important muzeu de istorie și arheologie din România, atât prin mărime (suprafață desfășurată) cât și prin patrimoniu; este, de asemenea, unul dintre cei mai importanți actori ai arheologiei românești contemporane și lider al arheologiei preventive (noțiune care se referă la săpăturile arheologice asociate unor investiții, pentru prevenirea distrugerii de patrimoniu istoric).

Plimbarea ne-a luat mai mult decât am preconizat, însă o consider o victorie pentru orice om dornic de a adăuga o experiență în plus în viața lui. Calea Victoriei nu este doar o stradă din București. Este o trăire, o experiență culturală, culinară ori sportivă. Este locul de unde pleci mai bogat în cunoștințe. Pentru mine personal este locul pe care l-am tranzitat de atât de multe ori în anii pe care i-am petrecut în București și de fiecare dată am găsit ceva surprinzător.

Ziua în care am postat textul a coincis cu ziua unui eveniment sportiv la care am luat parte: Semimaratonul Internațional București. Am alergat, cum spuneam și la început, în cadrul acestui eveniment, iar segmentul pe care a trebuit să îl parcurg în acest an a cuprins întreaga zonă pe care am descris-o mai sus. Sentimentul a fost unic, la fel cum și experiența fiecăruia va fi diferită. La final de text, la final de călătorie, sper ca fiecare dintre voi să își găsească o cale a victoriei lui.