Dimineți de altă dată

Descoperă Mehedinți Personal

Aprilie este pe sfârșite, iar lumea este oprită din cauza unui fenomen global numit COVID-19. Dar există locuri unde parcă totul este mai ușor în această perioadă. Este o seară liniștită de vineri iar în podul unei case dintr-un sat mehedințean se vede licărind o luminiță. Podul, acel spațiu mic, dar intim, ce adăpostește o atmosferă aparte. Poate este datorită lemnului, poate este datorită răbdării și dragostei cu care a fost realizat, poate este datorită celui ce îl alege ca loc unde să se retragă din când în când. Lemnul nou din costrucția casei, alături de cel vechi și foarte vechi din obictele de decor, o lumină caldă, un colț cu o masă și un scaun transmis din generație în generație; toate acestea îmi dau starea necesară pentru a rememora o povestioară spusă când aveam privilegiul unei întâlniri cu întreaga familie la un pahar de vorbă și două de vinul casei, atât de apreciat în rândul familiei mele.

Anumite persoane dragi mie au darul de a ține minte, iar altele de a relata povești vechi; unde mai pui că reușesc să transmită toate informațiile și te fac sa ți le închipui. Se completează reciproc și, ușor ușor, povestea capătă sens, iar sclipirea din ochii celor ce o spun este de fiecare dată însoțită de bucuria celor ce ascultă. Am auzit multe astfel de povești, unele poate le voi scrie când le va veni rândul ori inspirația, dar următoarele rânduri sunt despre…dimineți de altă dată.

Turnu-Severin în anii 70-80 era un loc deosebit (tind să cred că și-a păstrat farmecul și în zilele noastre, pentru cei ce sunt destul de deschiși să se bucure de el). Locuitorii săi erau veniți din toate părțile Europei, românii conviețuind cu sârbi, turci, italieni, germani, dar și albanezi ori macedoneni trecuți la nord de Dunăre și „ adoptați ” de către familiile române.

Zilele săptămânii se scurgeau una după alta, iar sâmbetele și duminicile erau, ca și astăzi, un prilej de întâlnire cu prietenii. De asemenea, prezența turcilor în această zonă a favorizat și o anumită bogăție pe tarabele magazinelor (rahatul, baclavaua și cafeaua erau printre preferatele tuturor locuitorilor urbei). Dacă tot am pomenit de cafea, aceasta se găsea la magazinul din colț, așa cum am aflat de la cei ce povesteau cu atât de mult drag, iar prima etapă a unei dimineți de altă dată era procurarea acesteia și prajirea ei acasă. Scriu aceste rânduri și parcă simt mirosul acela de cafea proaspat prajită.

În acest timp al prăjirii cafelei pe poarta unei proprietăți își făceau apariția, rând pe rând, anumiți prieteni de familie, cu zâmbelul pe buze. Dacă doamnele își duceau mândre buchetele de flori cumpărate de la o bătrânică, domnii aveau sarcina de a duce plasele pline de verdețuri, fructe și tot felul de rădăcinoase proaspăt procurate din piața bogată.

Momentul mult așteptat era însă măcinarea cafelei. Când toată lumea era deja prezentă, începea ” spectacolul ” oferit de un barbat înalt ce învârtea cu multă pasiune și răbdare manivela acelei râșnițe. În aceleși timp, oferea povești cu tâlc celor prezenți, ca mai apoi să intre în camera unde prepara cafeaua turcească. Ceștile erau deja pregătite, iar cafeaua era pusă la fiert într-un cezve de aramă (ibricul tradițional turcesc). Pe când întregul amestec se apropia de punctul de fierbere, spuma era împărțită în mod egal în ceștice de cafea, ca mai apoi ibricul să ajungă înapoi pe foc. Când se atingea punctul de fierbere, bărbatul turna jumătate din cafea în cești, peste spumă, apoi așeza iar ibricul pe foc până se fierbea cafeaua rămasă. Se turna restul de cafea, pe la marginile ceștilor, până când toate erau pline și gata de servire.

Atât ibricul, cât și acea moară de cafea sunt obiecte păstrate si transmise mai departe, făcând parte din patrimoniul cultural al familiei. Lumea era veselă, iar în acele dimineți puteai simți o combinație de mirosuri îmbietoare de cafea proaspătă, legume și flori, dar cred că mai presus de orice era timpul petrecut împreună de o mică mână de prieteni. Servirea cafelei de altă dată era, ca și astăzi, un moment de socializare.

Să mă credeți pe cuvânt, căci în vremurile respective nu exista noțiunea de #coffeewithaview, ci doar bucuria unui moment ce merită povestit și altora. În acea perioadă lumea nu vorbea la telefon despre ora la care să se întâlnească și nu puteau ” savura ” momentul decât dacă luau parte la el. Astăzi, mai mult ca oricând, putem încerca să ne bucurăm de astfel de momente simple, acasă.

Comentezi?