Parcul Național Munții Măcin-Culmea Priopcea-Chervant

Drumeț prin România

Fiecare anotimp este special în felul său. Am descoperit în plimbările noastre în natură diferite tipuri de peisaje și povești, însă unele ne-au rămas în suflet. La unele revenim cu drag, pentru continuitate, cum ar fi drumul care unește (Via Transilvanica), pe care îl vom relua în 2023 de unde l-am lăsat anul acesta. În alte zone ne bucurăm de timpul în familie, iar dacă și vremea ne ajută, colindăm Mehedințiul și împrejurimile.

Totodată, datorită cafelei de la CH9 revenim cu drag în zona Brașovului, iar plimbările de la Fundata, Măgura ori Șirnea sunt mereu o idee bună, indiferent de sezon. Nu uităm de locul special numit Alba Iulia, cu ai ei Apuseni pe care ne-am propus să îi vizităm mai des, mai ales după incursiunea de la Rîmetea.

Însă un lucru este cert: în 2021 ne-a plăcut mult pe culmea Pricopanului, drept pentru care am vrut să vedem și priveliștea de pe Vf. Țuțuiatu o zi mai târziu. La finalul acelor zile, tipic mie, am căutat noi trasee pe care să le pun în sertarul despre care povesteam în postarea trecută, ca mai apoi să deschidem sertarul la mijlocului lunii noiembrie a anului 2022. Culmea Priopcea-Chervant ne-a fost destinația, fiind un loc de unde am putut zări tot ce e mai frumos în zona Cerna-Greci-Măcin.

Am părăsit satul Cerna pe drumul ce duce spre startul / finalul traseului marcat cu bandă galbenă, la o altitudine de 78m. Am optat pentru urcarea mai domoală pe partea stângă a văii Puturoasa, iar după aproximativ 1km de mers am cotit ușor spre dreapta, printre vârfurile Moș Petre (248m) și Raman-Bair (293m). Drumul este ușor de urmărit, fiind nemarcat din punct de vedere turistic, dar umblat de căruțe ori tractoare, zona fiind acoperită de viță-de-vie ori cultivată cu plante agricole. 

Culmea Pricopanului si orasul Greci

După 2.7km de la plecare drumul s-a bifurcat, unul mergând spre pădure, iar al doilea cotind ușor la stânga, unde panta este mai accentuată. Am lăsat în spate stâna, fiind lătrați de la distanță de către câinii ce nu aveau altă grijă. Capătul urcării ne-a adus deasupra pădurii ce se întinde până la Nifon și chiar Niculițel, iar de aici traseul a devenit un fals plat, cu porțiuni de ușoară coborâre sau urcare până pe Vf. Mangina (293m) și mai apoi Vf. Pietrele Albe (306m).

Orasul Greci, Vf. Țuțuiatu și Culmea Sivrica

Priveliștea s-a deschis către depresiunea Greci (35m), Pietrele Mariei (94m), zona înaltă a vârfurilor Cavalu (430m), Țuțuiatu (467m), Călcata (402m), Moroianu I (434m) și Moroianu II (428m). Totodată, priveliștea s-a închis cu zona zimțată a crestei Pricopanului, cu Vf. Suluku Mare (370m) în prim plan.

Plimbarea noastră a intrat într-o nouă etapă, având în față Vf. Priopcea (410m) și o frumoasă zonă viticolă de traversat. A urmat cea mai abruptă pantă din această tură, între km6.7 și km8, distanță în care am parcurs versantul estic al culmii Priopcea. Priveliștea s-a deschis odată cu atingerea vârfului, către vest ridicându-se și Iacobdeal (292m-altitudinea maximă), cu lacul și cariera sa, precum și, în planul apropiat, Vf. Bujoru Bulgăresc (223m) ce face parte din Rezervația Paleontologică Locul Fosilifer Dealul Bujorele.

Din nou, drumeția noastră intrase în cea de-a treia etapă, drumul forestier fiind înlocuit de o potecă de creastă, pe alocuri stâncoasă, ce face parte din Rezervația Peisagistică Chervant-Priopcea. Am urmat poteca (atrag atenția celor care doresc să se bucure de această plimbare că traseul este slab marcat cu bandă galbenă) ce șerpuia printre pini și stânci golașe, bătute de vând, soare și precipitații de atât de mult timp. A urmat o zonă mai plată, într-o coborâre ușoară, spre Vf. Curt-Bair (328m), ca mai apoi poteca să ajungă în șaua dintre cele doua creste ce dau numele rezervației (140m). 

Culmea Chervant este ultima parte a drumeției noastre și începe cu o urcare ușoară din șaua mai sus menționată, către Vf. Chervant (204m), pe o potecă ce te duce cu gândul, din nou, la mai impunătorii, dar mult mai tinerii Carpați. Zone de creastă, grohotișuri și potecă șerpuită fac deliciul acestei ultime părți. Soarele se afla și el în ultima lui oră înainte de apus, așa că totul era într-o lumină caldă și plăcută de final de toamnă. De menționat că ultimii 200m ai potecii sunt într-o coborâre susținută, dar vizibil marcată, printre pini.

Poveștile de drumeție ale lui 2022 se opresc tot în Munții Măcin, la fel ca anul trecut. S-au strâns o mulțime de  amintiri într-un an în care am luat țara la pas, atât cât am putut și ne-a permis vremea. Ne-am bucurat de fiecare rază de soare, de fiecare petec de umbră, de fiecare masă luată în mijlocul unei naturi ce nu se oprește din a ne surprinde.

Ne mutăm mai aproape de Dunăre în postările viitoare (Turnu-Măgurele și Brăila sunt două destinații despre care, contrar așteptărilor, se poate povesti câte ceva) și ne refacem forțele pentru un nou sezon plin, în 2023.

Comentezi?