Parcul Natural Porțile de Fier-Vf. Trescovăț

Descoperă Mehedinți Drumeț prin România Locații Dunărene

Primăvara și-a făcut apariția în cele din urmă, nu înainte de a mai lasă urme de zăpadă prin unele zone ale României. Locul unde am decis să vă ducem în rândurile ce urmează a scapat de zăpada mieilor, fiind cumva înconjurat de influențe mediteraneene. Clisura Dunării nu se termină la statuia lui Decebal, ea continuă maiestuos până la Moldova Nouă, pe traseu putând fi întâlnite multe idei de drumeție, de diferite dificultăți. Unul dintre ele este descris la capătul unei zile de vară, pe Vf. Známana, cu plecare din satul cehesc Eibenthal. 

Dar mergem puțin mai departe astăzi, la 10 km distanță față de Svinița, acolo unde își are startul și finalul traseul spre cel mai impunător vârf de pe clisura românească a Dunării. De menționat că vecinii sârbi au două vârfuri de unde se pot admira Cazanele Mici și Cazanele Mari, traseele fiind descrise cu lux de amănunte la capătul celor două ture de pe Veliki Štrbac și Mali Štrbac.

Destinația noastră este, după cum spuneam, ceva unic în Parcul Natural Porțile de Fier. Făcând parte din munții Almăjului și cunoscut încă din cele mai vechi timpuri ca fiind Olimpul lui Zeus, vârful Tresovăț este un neck vulcanic,  adică un stâlp dur de rocă format prin întărirea magmei pe fisurile rocilor în drumul către suprafață. Poate mult mai bătrân decât orice eroi din legendele grecești, muntele vulcanic își are originile în timpuri îndepărtate (riolitic permian), studiile menționând chiar că formarea masivului a început cu activitate vulcanică subacvatică, adică pe când zona era un fund de mare.

Iar poveștile oamenilor ne spun că muntele era venerat, căci el decidea când și dacă vine ploaia, numele Trescovăț însemnând „cel care trăsnește”, iar localnicii încă se bazează pe lipsa sau prezența norilor în jurul vârfului pentru a-și face o părere despre prognoza meteorologică a zilei.

Iar dacă tot am menționat-o, prognoza meteorologică pentru Joia Mare arăta perfect: soare, vând foarte slab, temperatura maximă în jurul valorii de 18 grade Celsius, deci o zi ideală pentru a lua la pas potecile marcate ale uriașului dunărean. Traseul, marcat cum spuneam, cu triunghi roșu, pornește de pe malul Dunării, așa cum vedeți la finalul articolului. Dificultatea acestuia este medie, din cauza diferenței pozitive de nivel de 660m, în timp ce distanța parcursă este de 11km. 

De menționat faptul că traseul marcat începe la o distanță de aproximativ 4km pe șosea față de finalul traseului, iar dacă nu dispuneți de două mașini va fi puțin incomod mersul pe asfalt. Așadar, noi am găsit, după consultarea mai multor hărți, ruta mai bună, cu start și finish în același loc. Până la km3 traseul nostru urcă pe un drum forestier foarte bun, cu priveliște directă către vârful ce urmează a fi atins la km6.3. De la km3 drumul forestier se termină și se intersectează cu poteca marcată cu triunghi roșu, marcaj pe care îl vom regăsi până la final într-o stare foarte bună.

Dar să ne întoarcem pe prima parte a urcării. Am trecut printr-o poiană verde, loc de unde am avut prima priveliște de sus asupra marelui fluviu, ca mai apoi traseul să intre într-o pădure de un verde crud. Sunetul pașilor celor doi drumeți era acompaniat de susurul unui curs de apă, foșnetul grăbit al gușterilor și ciripitul păsărilor care mai de care mai vocale, bucuroase și ele de o zi de primăvară. 

Din când în când, Trescovățul se întrezărea printre crengile pădurii de fag, fiind tot mai aproape, dar la fel de impunător. După ce drumul forestier întâlnește traseul marcat, panta se domolește puțin și urmează o zonă de respiro (până la km4.6), chiar înainte de asaltul final. Peisajul se schimbă din nou, pădurea verde fiind înlocuită de cea care încă nu a prins viață. Poteca șerpuiește abrupt și o cotește spre stânga pentru ultima urcare a zilei (km5.8).

Vârful ne aștepta cu „cea mai bună bancă din lume”, locul idelal pentru a servi masa de prânz, cu o priveliște unică spre tot ce are Dunărea mai frumos de oferit. Suntem la un capăt de Mehedinți, la 755m altitudine, privind dintr-o parte în alta uimiți, dar fericiți că „am ajuns și aici”. Este unul dintre cele mai spectaculaose locuri în care am ajuns și pe care am ocazia să le descriu și nu spun asta doar pentru că sunt un mehedințean ce-i face reclamă județului.

De aici se văd startul și finalul traseului, drumul național, poienile verzi de pe ambele maluri, dar și drumul sârbilor care este, pe anumite porțiuni, mult mai spectaculos decât al nostru. După o scurtă sedință foto, cei doi drumeți și marea de trei-frați-pătați își spun la revedere, pregătiți pentru o coborâre mai scurtă decât urcarea, dar și mai abruptă pe unele porțiuni. 

Părăsim deci platoul și coborâm în pădurea de fag. Cu cât coborâm, cu atât verdele este mai prezent în ramurile copacilor. Sunetul apei revine și el, alături de ciripitul păsărilor, iar de această dată traseul traversează o confluență a două șiroaie la fel de zgomotoase. Mulțimea de plante înflorite dau o mireasmă aparte acestei coborâri, iar cireșii pe care i-am întâlnit erau plini de albine muncitoare.

Între km9 și km10, o zonă de fals plat în coborâre vine numai bine după pantele abrupte pe care le abordează traseul. Senzația este una interesantă, se coboară pe un pinten la aproximativ 300m altitudine, deasupra Dunării, ca mai apoi să se coboare abrupt pe ultimul kilometru. 

Am terminat tura cu zâmbetul pe buze. Am bifat un vârf important al județului Mehedinți, într-o zi autentică de primăvară. Ne-am bucurat de niște priveliști deosebite și plecăm din zonă mai bogați cu o experiență ce merită trăită de orice iubitor al drumețiilor montane. 

Traseul în format GPX:

Comentezi?