Visul continuă, chiar dacă pe parcursul său mai apar și pauzele; unele mai scurte, unele mai lungi, dar bine meritate, pentru alte planuri ce au ca scop final tot bunăstarea acasă. Și cum acasă este, de ceva timp, unul din capetele acestui Drum care Unește, am ales să adăugăm niște episoade noi la el, chiar de pe terenul din apropiere. Toamna lui 2025 ne-a ajutat, într-un final de săptămână, cu o vreme perfectă pentru drumețit. Și cum toate se întâmplă cu un motiv, am avut ocazia, înainte de plecare, de a sta de vorbă cu frații Ușeriu, pentru un schimb de idei, informații și sfaturi reciproce, menite să ajute la dezvoltarea acestui vis numit Via Transilvanica.

Și cum unele lucruri ies mult mai bine în echipă, episoadele ce urmează poate că sunt puse pe ”hârtie” de un singur om, dar povestea a fost făcută în patru. Denisa este deja obișnuită cu Via Transilvanica, fiind părinte responsabil de drum în Mehedinți. Ei i s-au alăturat Marina și Cristi, doi drumeți aflați la prima experiență pe drumul care unește, dar cu multă experiență în viață. Autorul textului a fost și el prezent, așadar echipă completă.

Terra Romana (denumită așa în momentul în care potecii din Mehedinți i s-au alăturat încă două etape din județul vecin) este o frumusețe încă suficient de sălbatică încât să te poți regăsi. Dar oricât de mult veți citi și veți savura fotografiile de aici, nu se compară cu realitatea. Terra Romana merită luată la pas, în special în anotimpurile prietenoase cu drumețul (toamna, primăvara), merită auzită, vorbită și luată de la capăt.

Ne aflăm în Plugova, într-o zi de început de noiembrie. Ceață pe văi, aer rece, tare, de munte, prevestitor însă de vreme ideală pentru drumețit. Între Plugova și Prisăcina (căci aceasta ne este destinația din acest episod), Via Transilvanica se desfășoară sinuos, în lumină de toamnă. Ne aflăm într-un colț de Banat unde dealurile se ridică blând, iar pădurile par că respiră odată cu pașii drumețului. De la marginea Plugovei, sat sprijinit de coasta sudică a Munților Cernei, poteca se strecoară printre livezi risipite și petice de fânețe care încă mai păstrează mirosul verii trecute. Aerul este limpede, iar deasupra gospodăriilor se ridică ușoare vălătuci de fum, semn că oamenii se pregătesc totuși și pentru apropierea iernii. 

Pe măsură ce te depărtezi de sat, relieful începe să urce lin. Drumul te poartă spre culmi domoale, unde pădurea de fag și carpen se îmbracă în nenumărate nuanțe roșii, arămii și galbene. Pământul e moale sub tălpi, presărat cu frunze care foșnesc ca niște ecouri ale anotimpului. Iar cu fiecare pas înainte, ne apropiem tot mai mult de vârful semeț ce stă de strajă. Trioul Arjana-Zascol-Biliana este, de departe, un punct de reper pe vreme senină, dar și atunci când este învăluit în nori. Fețele lui albe, stâncoase, fac notă discordantă cu albastrul cerului ori cu auriul toamnei deja prezente în munții Cernei.

Traseul urcă lin, pe valea Bolvașniței, pe un drum forestier destul de moale, dar suficient de bun încât să nu pună probleme. După ceva vreme îl părăsim, printre povești și stare de bine și urcăm spre ceea ce se numește Poiana Lungă. De aici ritmul va fi altul, mai ales după o bine meritată pauză de masă.

Dar adevaratul motiv pentru care se schimbă ritmul este altul. Intrăm în zona cătunelor ”izolate” din munții Cernei, iar toamna aici nu este doar un anotimp, ci o stare de pace. Cerul curat, lumina caldă și culorile care se îmbină în tonuri de chihlimbar, granat și miere dau întregului traseu o frumusețe liniștită. Via Transilvanica devine astfel, nu doar o cale de drumeție, ci un dialog între om și peisaj, un itinerar în care fiecare pas îți amintește de simplitatea și bogăția pământului bănățean.

Drumul șerpuiește lin, oferindu-ne niște priveliști deosebite. Ieșim din Poiana Lungă privind spre abruptul munților Mehedinți. Coborâm spre cătunul Dobraia, acolo unde din cele câteva locuințe se aud zgomotele tipice unei zile de toamnă. Ultima urcare a zilei este cea din sat către Biserică, aceasta aflându-se într-o altă zonă de belvedere. Pauzele sunt mai lungi, încântarea este la cote înalte între drumeții acestei zile, iar pașii ne duc din ce in ce mai aproape de destinație. 

Ziua este scurtă la început de noiembrie, așa că ne-am propus să prindem apusul soarelui la cazarea din Prisăcina. Acesta este un alt cătun, unul în care oamenii au reacționat pozitiv atunci când drumul Via Transilvanica a trecut prin fața porților lor. Cu toții oferă o masă, o vorbă sau o noapte de cazare.

Dar cel mai de preț lucru oferit drumeților este, așa cum aveam să aflăm, povestea dintre localnic și drumeț. Aici am cunoscut-o pe tanti Ioana, cea care ne-a fost gazdă, la Căsuța lui Nea Talpeș. Ne-a povestit, cu graiul autentic, despre cum a ajuns să trăiască acolo, despre cum era ”pe vremuri” și cum s-au schimbat lucrurile de când ”o vinit Alin cu Via Transilvanica pi la minie”. 

Seara vine repede la munte, iar oboseala de la finalul zilei își face simțită prezența. Așa că episodul de astăzi ajunge la final, dar povestea se continuă în ziua următoare, atunci când drumeții au luat la pas, probabil, cea mai cunoscută zonă turistică din munții Cernei. Așa că, ne auzim de la Ineleț, în postarea următoare!

Cale bună, călătorilor!

Episoadele anterioare: aici, aici, aici, aici și aici

Traseul în format GPX: