Lung a fost drumul Bucovinei. Presărat cu de toate, dar mai ales cu povești de spus tuturor celor care sunt dispuși să asculte. Dacă vă uitați pe o hartă și puneți degetele pe Putna și Lunca Ilvei, o sa aveți impulsul de a spune ” ce oameni normali ar merge atât drum pe jos? ”. Apoi veți căuta informații despre Via Transilvanica și veți ajunge să citiți rândurile unei ultime zile dintr-o altfel de călătorie.

Astăzi lăsăm Bucovina în spate, cu ale ei poieni, case dichisite, stâne și priveliști ce îți taie respirația. O lăsăm acolo și o promovăm, sperând ca și alți drumeți să îi calce potecile ce șerpuiesc prin cele mai pitorești zone ale sale. 

Ultima dimineață de pe traseul pe care l-am descris în episoadele precedente (Putna–Sucevița–Vatra Moldoviței–Sadova–Mestecăniș–Vatra Dornei–Poiana Negrii) a fost răcoroasă, ceața fiind prezentă în Depresiunea Dornelor. Însă prognoza a fost favorabilă traseului lung ce trebuia parcurs. Ca punct de start am avut, așa cum v-ați obișnuit deja, borna SV115, iar punctul final avea să fie în alt județ, deci alt indicativ al bornei (BN008).

Mugur și Mihnea, cei doi eroi focșăneni, ne-am fost alături astăzi. Ne-am bucurat împreună de tot traseul dintre Poiana Negrii și Lunca Ilvei, de urcările domoale, dar și de coborârile lungi pe care ni le-a propus traseul.

Traseul începe pe asfalt, mergând prin fața curților unor oameni gospodari, judecând după ordinea de dincolo de gard. Apoi o cotește la dreapta, în ceea ce avea să fie singura urcare mai abruptă a zilei; fiind la început, nu am resimțit-o, iar discuția despre animalele sălbatice pe care nu le-am întâlnit în tot periplul nostru prin Bucovina a fost întreruptă de mugetul unui cerb. L-am ascultat, ne-am bucurat auzul și am continuat urcarea până când în fața noastră au apărut, fericite și atletice, trei căprioare într-o poiană, aproape de finalul urcării. N-a fost ursul ce ne-a surprins, ci natura ne-a oferit o clipă de bucurie, în rolul principal fiind o altă viețuitoare a pădurilor bucovinene.

A urmat o lungă coborâre, lină în mare parte, spre Poiana Stampei. Traseul, un drum forestier pietruit din loc în loc, a oferit priveliști spre munții Rodnei, Calimani și Bârgău, dar și spre ultima parte a depresiunii Dornelor. Asfaltul a luat locul pâmântului în momentul în care am ajuns la primele case și am trecut apa Dornei și ne-a ținut companie până în satul Teșna. De aici, am început urcarea ușoară spre Tătaru, ultimul sat din județul Suceava.

Lăsam în spate Bucovina, iar la borna SV128 am făcut și pauza de masă. Priveliștea este relaxantă, compania ideală, iar povestea trebuie să meargă mai departe. După pâinea cu pateu, la care am adăugat roșiile si câteva felii de șuncă, mergeau niște biscuiți, o gură de apă și intrarea în județul Bistrița-Năsăud. 

Traseul coboară spre gara Grădinița, de unde merge paralel cu frumoasa cale ferată Lunca Ilvei-Vatra Dornei. Era liniște, singurul factor disturbator fiind pașii celor ce parcurgeau ultima parte a acestei excursii pe Via Trasilvanica.

Drumul care unește Bucovina de Ardeal s-a transformat din forestier într-o potecă ce șerpuia printr-o pădure deasă de conifere. Din nou liniștea a pus stăpânire pe grup, eram atenți la orice foșnet, iar pașii ne-au purtat prin locul pe unde, cândva, muncitorii austro-ungari au construit calea ferată. Eram pe fosta graniță a Imperiului Austro-Ungar, una dintre bornele Via Transilvanica fiind amplasată lângă o fostă piatră de hotar.

Am urmat drumul ce tot coboară, el devenind din nou unul forestier. În ghid ni se spunea că vom trece pe sub un viaduct, iar cum grupul nostru a fost unul norocos, am ajuns la viaduct odată cu trenul. Ne-am salutat reciproc și am mers mai departe, pe un fals plat (termen împrumutat din ciclism) până în Lunca Ilvei, de unde am luat și ultima ștampilă a acestei minunate călătorii.

Că tot am ajuns la final și am menționat Carnetul Drumețului, pentru mine ca povestitor, călător și fotograf al acestei excursii, acest carnet este cel mai de preț obiect. Ștampilarea lui la finalul unei zile conteaza, fiind elementul care atestă cel mai clar faptul că am reușit.

Am ajuns la capătul rutei Bucovina! Povestea celor șapte episoade poate fi citită pe pagină, iar călătorii se întorc la casele lor. Obosiți, dar fericiți. Și-au creat amintiri, au văzut locuri pe care numai parcurgând traseul le poți surprinde și au învățat cât de importantă este susținerea reciprocă, nu doar în momentele mai grele. A fost o reală plăcere. După episoadele din Mehedinți pe care le-am dus la capăt în zile și sezoane diferite, ruta Bucovina a fost înca un vis devenit realitate.

Calea Victoriei noastre pe Via Transilvanica Bucovina!

Cale bună, călătorilor!

Episoadele anterioare (Ruta Bucovina): episodul 6, episodul 5, episodul 4, episodul 3, episodul 2 și episodul 1.

Continuarea cu: Ținutul de Sus (episodul 2)

Traseul în format GPX: