Zilele au trecut destul de repede de la ultima drumeţie. Dacă data trecută vă vorbeam despre o tură frumoasă în Munţii Baiului, astăzi a venit rândul Podişului Mehedinţi să fie descoperit. Am aşteptat cu nerăbdare cele patru zile libere de la sfârşitul lui Noiembrie şi iate-ne din nou la drum. Uitându-ne la rubricile meteo am luat hotărârea să plecăm de sâmbătă dimineaţă din Bucureşti, în direcţia Tr. Severin. Se anunţa cod galben de vânt în judeţul Mehedini, dar Luiza şi cu mine suntem deja obişnuiţi cu astfel de fenomene, iar altitudinea din podiş nu se compară cu crestele montane pe care am tot umblat. Aşadar nimic nu ne-a făcut să ne schimbăm planul pentru ziua de 29 Noiembrie. Am să vă povestesc şi am să vă las o serie de imagini din această tură pe care am început-o în comuna Ponoarele.

După un drum de aproximativ o ora şi zece minute am ajuns la Podul lui Dumnezeu, locul de unde aveam să ne începem traseul propus. După ploile abundente din ultima perioada am trăit cu speranţa că, într-un final, voi vedea lacul carstic Zăton plin. Este un fenomen destul de rar, iar eu până atunci nu avusesem ocazia să îl trăiesc pe viu. Am urcat pe câmpul de lapiezuri de deasupra peşterii Ponoarele şi am zărit acumularea de apă din lac. I-am spus Luizei că e un moment fericit şi pentru mine, dar şi pentru ea, fiind la prima ei drumeţie în Podişul Mehedinţi.

De aici am urmat drumul spre Pădurea de liliac, urcând astfel spre platoul de deasupra comunei. După aproximativ un kilometru şi jumătate am urmat drumul ce ducea la ultimul rând de case din satul Băluţa, ajungând astfel în punctul cel mai înalt al traseului (560m). Din acel loc am putut surprinde nişte imagini spectaculoase cu creasta Munţilor Mehedinţi învăluită în zăpadă şi chiciură, cu Vf. lui Stan şi abruptul său, cu ruptura de deasupra comunei Izverna, dar şi cu satele din Podişul Mehedinţi unde iarna nu îşi făcuse încă apariţia. Vântul şi-a făcut şi el simţită prezenţa, pictând nori albi pe cerul albastru al finalului de toamnă. Noi ne-am bucurat de privelişti, am surprins imaginile în care cele două anotimpuri se îmbinau armonios şi am început apoi coborârea spre satul Băluţa. De aici am încercat să mergem până în Cheile Băluţei, dar am fost împiedicaţi de unele lucrări de modernizare a drumului care leagă Băluţa de Delureni. Am urcat totuşi până într-un punct de unde am putut admira cheile şi am zăbovit puţin lângă un “copac al vieţii”.

Întoarcerea spre locul de unde am plecat a fost plăcută, făcută pe drumul dintre Băluţa şi Ponoarele, dar cu un mic ocol pe la Biserica din lemn Sf. Nicolae, aflată acolo din 1851. Înainte de aceasta, se spune că a existat o altă biserica ridicată de către Călugărul Nicodim. În curtea acesteia am putut stă pentru a servi masa, fiind un loc amenajat şi frumos în aer liber.

Traseul de întoarcere în Tr. Severin a fost identic cu cel pe care am venit, dar ne-am oprit la Godeanu pentru a ne bucura câteva minute de stratul consistent de zăpadă, dar şi de culorile unui apus de iarnă timpurie. Eram vizibil obosiţi după o zi în natură, dar fericiţi şi împliniţi pentru că a fost o altă ieşire reuşită, cu locuri noi, cu privelişti spectaculoase şi cu amintiri pentru suflet.