De mai bine de șase ani există acest loc numit blog unde încerc să expun experiențele montane și nu numai, pentru ca ulterior să inspir și alți curioși să urmeze aceleași rute. A trecut destul de repede, iar postările s-au tot adunat. Cele mai dragi îmi sunt cele din Mehedinți pentru că…sunt de pe meleagurile natale. Tot aici am început, acum 20 ani de ani, o excursie în care am folosit într-un mod sustenabil modalitățile de deplasare. Am început ziua în autobuz (de la Tr. Severin la Balta), apoi am împărțit căruța unui sătean până în Costești, urmând să urc în culmea munților Mehedinți la pas.
Despre coborâre povestim astăzi (20 de ani mai târziu), pentru că am reușit să revenim pe acea potecă deosebit de frumoasă și specială cu ocazia Sărbătorilor Pascale: Cheile Țesnei (denumirea corecta este cu ”e”, rostirea cu ”ă” fiind de influență austriacă).
Traseul începe de lângă Hotelul Dumbrava (pe marcaj cruce albastră) și urcă abrupt, poteca șerpuind prin pădurea de fag de un verde îmbietor, vreme de aproximativ 30 de minute. În fața călătorilor se ridică o stâncă unde sunt amplasate din indicatoarele (la dreapta Cheile Țesnei, iar la stânga traseul pe care l-am urmat la coborâre). De aici poteca își schimbă aspectul, ieșind treptat deasupra coronamentului, calcarul fiind de acum cel ce domină peisajul. După câteva minute ajungem în punctul de belvedere asupra văii și a munților Cernei, abruptul acestora fiind impunător. Fotografiile de mai jos cred că vorbesc de la sine, iar explicațiile sper să fie de folos pentru cei mai curioși dintre voi.
De aici intrăm în habitatul pinului negru de Banat, o specie ce este întâlnită exclusiv în această zonă a României. Poteca săpată în stâncă a fost cândva fosta graniță a Imperiului Austro-Ungar și urmărea, în direcția noastră de mers, creasta munților Mehedinți până deasupra de satul Ilovița de astăzi, intersectându-se cu valea Bahnei pe firul pârâului Țarovăț (drumul de patraulă).
Revenind în Cheile Țesnei, traseul coboară ușor pentru a ajunge pe firul apei, iar de aici șeruiește de pe un mal pe altul. În perioada caldă a anului apa se trece mai ușor, în lunile mai bogate din punct de vedere hidrologic trecerile necesită mai multă atenție. Avansăm pe vale pâna la Moara Dracului, întrucât în planul zilei noastre mai aveam un obiectiv de văzut. Am făcut deci cale întoarsă de la moară și ne-am bucurat privirea pentru a doua oară, deși ne-am oprit pentru 10 minute din cauza unei averse destul de puternice.
Aceleași treceri peste firul apei au părut mai ușoare la întoarcere, deja cunoscând pietrele stabile de jucau rolul potecii din apă, iar la punctul de belvedere am zăbovit puțin. Era liniștea de după ploaie, munții Cernei parcă fumegau, peisajul fiind unul ce îți taie respirația. Tot de aici am admirat, probabil, cel mai frumos tablou în care principalul element este pinul negru: peretele de piatră de pe malul stâng al Teșnei este unul abrupt și înalt în care, din loc în loc, a crescut acest copac unic.
Ne-am încarcat cu energia aparte a locului și am luat-o la pas, inaintând prin pădure pe o potecă mult mai prietenoasă decât cea pe care am urcat (la finalul articolului veți găși și harta acestei ture pentru a o consulta mai ușor). Poteca devine drum forestier când, undeva la jumătatea distanței dintre chei și valea Cernei, ajunge într-o poiană. Coborâm și ajungem în locul de unde am plecat, mulțumiți și recunoscători naturii pentru cele oferite.
Vă povesteam la început de aventura de acum 20 de ani. Dacă urcarea din Costești în creasta munților Mehedinți a fost pe traseul descris aici, coborârea a fost făcută pe traseul pe care vi l-am propus spre lecturare astăzi. Poate că unele lucruri s-au schimbat, moara a fost distrusă și refăcută, marcajele șterse și refăcute, punctul de belvedere a căpătat un panou informativ, iar unii pini au devenit mai impunători.
Însă ceva a rămas neschimbat: bucuria copilului de 10 ani ce traversa alături de oameni dragi creasta munților, cu o hartă și-o busolă, un aparat foto pe film și o traistă în spate a rămas aceeași ca a unui om de 30 de ani ce revine pe potecile unde a avut loc inițierea în arta drumețiilor montane.
Partea a doua a zilei a fost pentru o plimbare de aproape două ore pe marginea dreaptă a lacului de acumulare Priseaca, de la coada acestuia până la Cascada Fecioara Maria. Este, probabil, cel mai drept traseu turistic din zona văii Cernei, drumul forestier fiind accesbil oricărui doritor de o ieșire în aer liber. Cascada este spectaculoasă, fiind formată din două căderi de apă, prima fiind mai înaltă (aproximativ 6 m). Fiind un traseu ușor, nu rămân prea multe de povestit, așa că voi lăsa fotografiile să își facă treaba și sper să vă convingă să ieșiti la plimbare.
Pentru niște oameni care trăiesc în jungla urbană numită București, orice ieșire în natură este bine venită, iar dacă locul are o poveste aparte și compania este cea potrivită, atunci tot timpul petrecut pe traseu este de o calitate superioară.
Traseul în format GPX: