Mi-am pus această întrebare de multe ori de-a lungul vieţii, dar niciodată nu m-am gândit că aş putea scrie răspuns. Putem să o luăm cu începutul, un moment ce îşi are originea prin 1992, într-o luna ianuarie grea în judeţul Mehedinţi. Spun eu grea, dar nu îmi aduc aminte nimic din acea prima zi; am aflat însă cu timpul una-alta despre ziua în care am venit pe lume, de la părinţi şi bunici.

O parte din cuvintele pe care le voi aşterne în acest text nu îmi aparţin. Sunt cuvintele şi ideile mamei mele care, pe vremea când împlineam 18 ani, mi-a pus pe hârtie gânduri şi momente despre mine, toate pentru a le purta veşnic în minte. Recunosc încă de la început că am oarece emoţii, întrucât astăzi, citind rândurile ei şi punându-mi mintea la contribuţie pentru a scoate la iveală alte amintiri, îmi dau seama că am avut şi am o viaţă frumoasă, cu unele momente mai puţin reuşite, dar şi cu multe momente de neuitat.

Despre cei născuti în zodia Capricornului se spune că emotivitatea este o trăsătură rară pentru ei. De-a lungul timpului am demonstrat că nu tot ce scrie într-un horoscop este adevărat, întrucât eu, Novac George Răzvan, mă emoţionez de multe ori din lucruri mărunte (un cântec, o fotografie, o întâlnire cu un prieten vechi s.a.). Uitându-mă în spate, pot spune că sunt momente în care tânjesc după vârstele copilăriei. Poate că am intrat în rândul “oamenilor mari” prea repede, dar ştiu că sufletul meu se poate bucura în continuare de ce se bucura copilul Răzvan.

Oricând în viaţă o surpriză mă va “surprinde” şi un dar mă va bucura. Şi când voi fi destinatarul, dar şi când voi fi expeditorul acelei surprize ori acelui dar. Tot mereu mă va îmbujora de plăcere prima ninsoare adevărată a iernii, îmi va da aripi prima floare deschisă în visinul înverzit din curte sau din orice alt loc şi îmi va aduce melancolie în privire prima frunză galbenă ce cade din înalturi, pe trotuarul gol, toamna. Iar ţopăială bucuroasă şi caraghioasă a căţelului care de-abia aşteaptă să mă vadă, să mă atingă cu boticul umed şi să îmi ceară atenţie îmi va aduce zâmbetul pe buze indiferent ce vârstă vom avea (eu ori căţelul). Micile bucurii, mărunte, din fiecare zi, nu vor înceta să mă înveselească şi, dacă voi fi suficient de puternic, ele vor fi mai tari decât marile probleme cu care, inevitabil, mă voi întâlni odată cu înaintarea în vârstă.

Am făcut mai sus referire la zodiac şi m-am gândit să scriu aici câteva realitati despre Capricornul din mine. Se spune că sunt un semn de pământ şi că nu as avea un sezon preferat; adevarat, întrucât consider fiecare anotimp frumos şi atrăgător în felul lui. Există şi un dar în toata această poveste pentru că am două perioade din an pe care le iubesc în mod special. A două jumătate a lui aprilie, urmată de primele două săptămâni din mai mereu mi-au adus bucurie în suflet datorită faptului că totul prinde viaţă cu adevărat, în timp ce culorile lui octombrie, continuate cu albastrul cerului din noiembrie îmi încânta privirea de fiecare dată.

Culorile mele preferate sunt roşul şi albastrul când vine vorba de vestimentaţie, dar îmi place la fel de mult şi orice nuantă de galben. Zonele sensibile din punct de vedere anatomic sunt genunchii (întreg sistemul osos, în general). Câteva cuvinte cheie despre Capricornul din mine sunt: tenace, conservator, disciplinat, înţelept, ambiţios, prudent şi constant, în timp ce verbul “a folosi“ mă defineşte. Tot dinspre caracteristicile zodiei mi se trage faptul ca apreciez valoarea timpului, ceea ce vreau sa cred ca ma face un bun organizator. Răbdarea si puterea de a aştepta pentru lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat sunt iarasi doua atu-uri. As vrea sa fiu mai încrezător în propriile abilităţi, ba chiar sa consider că ma pot baza numai şi numai pe mine, fara a desconsidera insa ajutorul binevenit de la cei ce imi vor binele. O altă caracteristică pregananta a zodiei este simţul umorului, pe care, slava Domnului, il am!

Trecând peste horoscop şi caracteristici ale zodiei, voi începe a va poveşti despre mine, despre copilul Răzvan, despre pasiuni, momente cheie şi voi ajunge, către final, la momentul în care scriu acest eseu.

Am fost un copil aşteptat cu mult drag şi cred că am adus o mare bucurie în vieţile celor doi tineri (veşnic tineri) părinţi. Una dintre marile mele pasiuni a luat naştere înaintea mea, aş putea spune, întrucât părinţii mei au mers la munte, la Voineasa, când eu eram încă nenăscut. Consider că acela a fost momentul în care, teoretic vorbind, eu am început să iubesc muntele şi nici în ziua de astăzi nu renunţ la această pasiune. Auzeam de curând un lucru interesant legat de acest subiect şi anume că este o diferenţa între a merge “pe munte” şi a merge “la munte”. Eu fac parte din categoria oamenilor care merg “la munte”, ca mai apoi să înceapă trasee “pe munte”, trasee montane, cu privelişti care îţi taie răsuflarea, cu poteci înguste pe care poţi merge tu cu gândurile tale, “deranjat” fiind doar de susurul unei ape ori de foşnetul frunzelor sub o adirere uşoară de vânt. Cine sunt eu? Sunt un munțoman, un iubitor al muntelui, un om care ştie că dacă nu ai respect pentru natură, nici ea nu te va lasă să te mai bucuri de frumuseţile sale.

Revenind la momentul sosirii mele pe aceasta lume, în acel ianuarie al lui 1992 maternitatea din Tr. Severin a fost închisă, iar eu împreună cu părinţii mei am fost nevoiţi să călătorim la Orşova pentru a putea vedea lumina zilei. Am călătorit de atunci şi acesta cred că este alt moment cheie, un alt început pentru o pasiune. Astăzi sunt un călător, un om care îsi doreşte să vadă toate colţurile lumii, dar nu înainte de a vedea toată România. Sunt o persoană curioasă din fire, iar această curiozitate mă ajută în călătorii, dar şi în planificarea acestora. Cei ce mă cunosc bine ştiu câtă pasiune pun în organizarea unei călătorii, chiar şi de o zi, iar la finalul acesteia încerc să aflu părerea fiecărui participant la călătorie.

Dacă tot sunt la capitolul călătorii, îmi vine în minte primul drum la bunici. Eram prea mic pentru a putea fi lăsat într-un sistem de îngrijire organizat, iar mama mea trebuia să reînceapă serviciul. Am călătorit către Alba Iulia şi atunci a luat naştere o altă pasiune. Cred că fiecare om are un loc de care este strâns legat, un loc în care se reîntoarce cu bucurie de fiecare dată. Pentru mine sunt mai multe astfel de locuri, dar unul dintre ele este Alba Iulia. Oraşul din inima Ardealului, oraşul de pe malul Mureşului, oraşul cu una dintre cele mai frumoase cetăţi din România, mi-a fost gazdă în copilărie datorită bunicilor care locuiesc acolo. Datoria lor era să aibă grijă de copilul Răzvan, însă şi ei şi-au adus aportul la ceea ce sunt astăzi. M-au învăţat să respect oamenii din jurul meu şi să nu port pică nimanui, indiferent de cât de tare m-a rănit. Am devenit un adult mai bun, cu o gândire matură şi datorită lor.

Obişnuiam să merg cu părinţii în al lor concediu de odihnă, iar unul dintre locurile pe care şi astăzi le iubesc este Lacul Sf. Ana. Acolo, îmbiat de tatăl meu, am realizat prima fotografie. Este o amintire de familie, un cadru cu părinţii mei, dar, mai important, este începutul celei mai mari pasiuni pe care o am. Cine sunt eu, mă întreb din nou. Sunt un fotograf amator? Sau un amator de fotografii? Cred că sunt câte puţin din amândouă, iar cu această pasiune pentru arta fotografică am învăţat foarte multe. Am învăţat că nimic nu se compară cu un contact vizual între două persoane; de aceea ochii reprezintă primul lucru la care mă uit la o persoană. Tot datorită fotografiei m-am obişnuit să privesc spre cer, să îmi plimb privirea în toate direcţiile indiferent de locul în care sunt. Atenţia la detalii a crescut considerabil odată cu timpul, odată cu lucrurile învăţate despre fotografie, prin fotografie.

Uitându-mă în urma, pot constata că pasiunile despre care am vorbit până acum se leagă între ele, se completează perfect. Călătoresc prin locuri deosebite şi îmi doresc să arăt tuturor ceea ce ochii mei au văzut. Aparatul de fotografiat mi-e prieten de nădejde şi mă însoţeşte pretutindeni, iar cu ajutorul sau imortalizez momente ce mai târziu devin amintiri.

Mai sus spuneam că iubesc muntele. Prin asta riscam să îmi “pierd” prietenii care sunt de partea marii în acest “război” al destinaţiilor de petrecere a timpului liber. Ştiu însă că tânărul Răzvan a fost cândva “Copilul care aleargă către mare”. Marea pentru mine simbolizează infinitul datorită faptului că pot privi la nesfârşit linia orizontului, ascultând cum valurile care ajung la mal se sparg şi se fac auzite. Mereu am încercat să fac abstracţie de aglomeraţia din sezonul estival şi, crescând, mi-am dat seama că pot ajunge la mare şi în alt sezon. Aşa am descoperit marea pe timp de iarnă şi aşa am reuşit să o ţin în suflet, ca o altă pasiune.

L-am citat pe Tudor Chirilă mai devreme, spunând că am fost “Copilul care aleargă către mare”, iar în acest titlu există un cuvânt ce defineste cea mai nouă pasiune, o activitate care m-a transformat în ceea ce sunt în momentul în care scriu acest text. Aveam 25 de ani (la momentul scrierii întregului text) şi de doi ani şi jumătate alerg într-un cadru organizat, după un plan cât de cât structurat, amintindu-mi astfel de bucuria copilăriei din momentul în care, că orice băiat, mergeam la fotbal. Pasiunea pentru alergat a venit treptat, ea începând datorită faptul că am vrut o schimbare în viaţa mea. Această schimbare s-a dovedit benefică atât fizicului meu, dar mai ales psihicului. Dacă la început eram timid şi temător, acum pot spune că am încredere în capacităţile mele, atât fizice cât şi intelectuale. Cine sunt eu, la acest final de paragraf? Sunt un alergător amator, o persoană care iubeşte să fie una cu natura, o persoană care, indiferent de vreme, dacă simte nevoia, iese să facă mişcare pentru ca starea sa generală să fie mai bună.

Vorbind despre cine sunt eu mi-am amintit un lucru important şi anume că acest text este şi o tema. O tema pe care am primit-o la un curs din cadrul Facultăţii de Geografie, un curs la finalul căruia ar trebui să ştim să fim profesori de geografie. Consider că dacă îţi doreşti să ai această meserie, trebuie să fii pasionat de domeniul în care predai, în cazul de faţă fiind geografia. Eram un copil atunci când mi-am văzut tatăl pentru prima oară planificând o călătorie. Nu ştiam pe atunci că aveam să învăţ toate lucrurile pe care el le ştie despre geografie, dar am aflat, cu timpul, că cel mai bun mod prin care poţi învăţa ceva, nu doar geografie, este în practică. Am devenit pasionat de geografie datorită tatălui mei, datorită pasiunii sale pe care mi-a transmis-o încă de mic.

“Cine sunt eu?” mi-a pus mintea la contribuţie, iar “rotiţele” din capul meu au început să se învârtă, precum un mecanism cu roţi dinţate se pune în funcţiune. M-am gândit să caut informaţii în mediul online (despre structura unui astfel de eseu, despre ce trebuie sa cuprinda etc.) dar apoi mi-am dat seama că de un an şi jumătate am un blog, început datorită contopirii tuturor pasiunilor mele. Aşa că am decis să scriu doar din minte, fără alt ajutor. Sunt un blogger, la urma urmei, unul apreciat de numai câţiva oameni, dar unul foarte pasionat de ceea ce face. Împărtăşesc călătorii şi fotografii, gânduri şi trăiri cu toţi cei care vor să afle câte ceva despre mine. Pasiunea în ceea ce fac, indiferent cât de mărunt sau de important este ceea ce fac, transpare dincolo de activitatea în sine şi atinge inima celui ce “mă citeşte”. Asta cred.

Pe final aş putea spune că, deşi trăiesc în Bucureşti de mulți ani, sunt un iubitor al vieţii la ţară. De ce? Răspunsul stă într-o tradiţie a familiei ce îşi are originea undeva în zona de deal a judelului Mehedinţi. Cine sunt eu? Sunt un ţăran uneori, un podgorean alteori pentru că aceasta este tradiţia familiei mele. Sunt un om al satului românesc datorită faptului că mă regăsesc în ceea ce a mai rămas din viaţa la ţară în România.

Sunt acel om care a plecat din Tr. Severin pentru a studia la Bucureşti. Sunt acel om care poate spune că vorba “poate a treia oară e cu noroc” e adevărată, întrucât am plecat de la Politehnică la Constructii, ca într-un final să ajung la Geografie.

Sunt un tânăr de 31 de ani care călătoreşte, care aleargă către idealurile sale, care imortalizează momente din viaţa sa, dar şi din viaţa altora. Sunt acel munțoman coborât de pe creste pentru a se plimba desculţ pe o plajă. Sunt o persoană care iubeşte şi care este iubită. Sunt o persoană care scrie despre sine și care speră ca într-o zi să publice o carte despre experința de pe potecile Via Transilvanica care la final de 2022 a ajuns în valea Mureșului, la Brâncovenești. Continuăm povestea anul acesta, iar în 2024 fac un update aici și despre asta.