Nu ştiu voi, dar eu mereu am avut o imaginaţie bogată, iar cei ce mă cunosc pot confirmă acest lucru. Mereu am crezut în extratereştrii, ba chiar consider că trei dintre ei îmi sunt prieteni şi vin de două-trei ori pe an să mă viziteze. Dar cel mai important lucru legat de imaginaţia mea este faptul că îmi place să cred că într-o viaţă anterioară am fost căţel. Da, consider că în viaţă mea anterioară am fost un căţel, dar nu orice fel de căţel, ci unul maidanez, deloc pretenţios, pofticios chiar, loial şi iubitor, exact aşa cum mă consider şi acum, om fiind.

Voi scrie în cele ce urmează o povestioară despre viaţa de câine, despre viaţa mea de câine, despre cum am văzut eu lumea din stradă, ca mai apoi să o descopăr din sânul familiei care m-a adoptat. Am fost născut într-un tufiş, undeva prin luna aprilie, dacă îmi aduc bine aminte. Am fost frumos de atunci, cu blană albă, brăzdată de câteva petice de culoare. Cred însă că partea cea mai frumoasă a mea a fost capul, iar urechile atrăgeau atenţia şi îi făceau pe toţi să se gândească “ oare tatăl lui a fost de rasă? “. Da, cred că tata a fost de rasă, scăpat din curtea stăpânilor lui. A găsit-o pe mama şi s-a indragosit de ea, iar după un timp am apărut eu, un ghemotoc de blană.

Viaţa de stradă e crudă de multe ori, iar pe mine m-a obligat să trăiesc imediat după naştere, de unul singur, pe străzile unui oraş frumos acum, frumos şi atunci. Am umblat prin curţile oamenilor în căutare de mâncare, am stat pe la porţile caselor şi pe terenuri de sport, în aşteptarea unor bucăţi de mâncare căzute ori oferite de trecători, şcolari ori bătrâni cu suflet mare.

Că tot am pomenit de terenul de sport, acolo perioada mea de hoinărit pe străzi avea să se încheie datorită unui omuleţ curios şi curajos. M-a privit temător, mi-a întins o bucată din cornul sau, apoi mi-a oferit laptele din dotare. Ştiam eu că în locul acela, cam ăsta era meniul, aşa că am acceptat bucuros, am dat din coadă şi atunci i-am văzut privirea. Avea să mă îmbrăţişeze după ce terminam de mâncat, că mai apoi să mă primească undeva, într-un loc cu mulţi alţi omuleţi, dar şi cu o doamna mai mare decât toţi ceilalţi. Am fost plimbat de la unul la altul, dar eu ştiam că numai unul mă apreciază cu adevărat, aşa că l-am căutat în timp ce erau toţi liniştiţi. I-am găsit picioarele şi mare a fost bucuria când şi-a aruncat privirea aceea din nou către mine. Atunci mi-a spus: “ Te iau acasă, căţeluşule! “. Şi a fugit cu mine în braţe imediat după ce urechile mele au fost gâdilate de un sunet puternic, parcă un clopoţel care avea rolul de a-i ridică pe toţi din bănci şi de a-i scoate afară.

Am ajuns, purtat în braţe de către omuleţul meu, într-o curte, iar apoi într-o casă, cred. Era cald şi bine şi am fost tratat cu apă şi ceva bun de mâncare, nu mai ştiu exact ce. Omuleţul meu era singur şi mă tot privea, mă mângâia şi îmi spunea că speră ca părinţii lui să fie de accord că eu să stau acolo. Părinţii lui, mă gândeam eu, că trebuie să fie nişte oameni mai mari decât el şi mi-i imaginăm că fiind severi, dacă el spunea că speră să fie de accord. Aşa gândeam eu atunci, fricos oarecum de ceea ce urma să se întâmple. Am şi dormit puţin înainte că unul dintre părinţii omuleţului să între pe poartă. Atunci am văzut-o pentru prima dată pe acea doamna, frumoasă, senină şi zâmbitoare, parcă îndrăgostită la prima vedere de ghemotocul de blană ce stătea în faţă ei.

M-am gudurat, am încercat să fac impresie bună şi în cele din urmă m-au acceptat în curtea lor, în casă lor, dar mai ales în viaţă lor. Un sărman căţel maidanez avea să ajungă să fie iubit şi alintat de către nişte necunoscuţi la acea vreme. Timpul trecea, eu creşteam şi eram tot mai curios să aflu ce e în pământul din acea curte, ori ce gust au plantele. Eram tare curios să văd din ce material sunt făcuţi pantofii pe care omuleţul meu ori părinţii lui îi poartă, dar la fel de bine adoram să alerg de colo colo prin curte împreună cu cel care mi-a salvat viaţa.

Odată cu mine, creştea şi el, stăpânul meu. Creştea, se schimbă, distanţă dintre mine şi mâna lui se tot marea, dar atingerea şi privirea i-au rămas la fel. Omuleţul meu ştie să iubească, mi-a arătat-o de atâtea ori, mă salva mereu când eram certat de către mai marii familiei pentru orice prostie sau pentru orice groapă pe care o săpăm în diversele mele călătorii spre centrul pământului. Niciodată nu a strigat la mine, niciodată nu m-a respins, niciodată nu m-a certat. Îi ştiam orice mişcare, îl cunoşteam atât de bine şi ştiam când e vesel ori trist, obosit ori energic.

Anii au trecut, eu am crescut, el la fel, iar într-o zi aveam să primesc un membru nou în curte. Era tot un căţel, dar cred că de altă naţie. Eu eram alb după spălări, el era negru şi cu părul mai lung. Ne-am acceptat unul pe altul destul de repede, iar eu îl urmăream mereu cum creşte, cum se dezvoltă. Omuleţul meu acum era un om în toată firea, dar la fel de iubitor. Nu am simţit niciodată că ne discrimeaza ori că se joacă mai mult cu unul dintre noi, dar am fost sigur că nu are o legătură atât de strânsă cu el cum are cu mine. Pe de o parte mă bucurăm, eram unic în viaţă omuleţului meu, dar pe de altă parte îmi doream că prietenul meu patruped să ştie că este la fel de iubit în acea curte că şi mine.

Îmi aduc aminte un episod în care eu m-am îmbolnăvit, iar omuleţul meu a suferit văzându-mă slăbit, trist şi fără chef de joacă. Dar atunci m-a îngrijit împreună cu familia sa (şi a mea, pentru că îi considerăm familia mea) până m-am pus din nou pe picioare, până mi-am revenit şi am început să fiu din nou energic şi prezent în orice activitate.

Îmi aduc aminte acum, când scriu rândurile acestea, că omuleţul meu a plecat într-o zi, pentru mai mult timp. Pleca şi venea doar pentru 2 zile apoi, timp insuficient pentru a poveşti cu el tot ceea ce făceam. Aşa că profitam de timpul respectiv pentru a primi atenţie, pentru a-l lasă să îmi vorbească despre ce voia el, iar eu mă bucurăm de moment. Eram tot mai bătrân, trebuie să recunosc, iar asta mă afecta şi îl afecta pe omuleţul meu.

Într-o altă zi l-am văzut cu un ghiozdan în spate şi cu ceva în mâna pentru mine şi pentru prietenul meu. Se simţea ciudat, îl simţeam uşor trist, aşa că mi-am dus boticul spre mâna lui pentru a cere puţină atenţie. Îl priveam în ochi, mă privea înapoi şi încercăm să îi citesc gândurile. Nu am reuşit, dar acum îmi dau seama. Ştia că era ultima dată când ne puteam privi, ştia că bătrâneţea mea îşi spune cuvântul şi a preferat că ultima întâlnire să fie într-o zi cu soare, plăcută şi cu mine pe picioare.

Am fost un căţel norocos, am făcut parte dintr-o familie minunată, o familie iubitoare care m-a primit şi m-a acceptat, chiar dacă eram doar un maidanez. Scriu aceste rânduri şi mă bucur că am putut vorbi din nou cu omuleţul meu. Azi m-a vizitat, a fost acolo unde mă odihnesc şi i-am spus să scrie tot ce îi spun. Vreau să ştiţi că eu am fost căţelul lui în realitate, iar el are tăria de a rememora episoadele alături de mine şi ştiu că îi este greu, dar sper acum, la finalul textului, ca toţi să îmi apreciaţi omuleţul aşa cum este şi să nu vă fi întristat.