Am fost acasă în a doua jumătate a lunii Septembrie, întrucât am simţit nevoia să stau cu parinţii, să fiu lângă ei înainte de a începe facultatea. Nu sunt genul de om mămos, dar relaţia cu ai mei este una specială din multe puncte de vedere. Îmi sunt părinţi, dar îmi sunt şi prieteni în acelaşi timp şi toate aceste lucruri ne definesc pe noi ca familie.

Am să vorbesc în cele ce urmează despre perioada în care se culege via deoarece consider că este o etapă a anului în care întreaga mea familie este angrenată, iar totul merge aşa cum trebuie doar dacă fiecare piesa este aşezată la locul ei. Vă voi arată şi nişte fotografii din acest an din mijlocul viei de la Husnicioara, acolo unde este “ţara” familiei.Ştiţi acele dimineţi senine de toamnă? Răcoroase, cu aer proaspăt, iar roua este prezentă pe fiecare fir de iarbă, pe fiecare frunză a copacilor şi se ridică uşor şi din vie. Am plecat împreună cu bunicul meu într-o astfel de dimineaţă pentru a culege o parte din struguri. Am să imi spun părerea despre acest minunat membru al familiei pentru că îl consider piesa principală din angrenajul acesta al culesului de struguri. Am învăţat cu timpul multe de la el, i-am ascultat fiecare poveste şi fiecare sfat. Mă simţeam norocos, împlinit şi fericit petrecîndu-mi timpul alături de bunicul meu şi ascultam cu interes alte şi alte poveşti ale locului în timp ce găleţile se umpleau repede cu struguri albi ori negri.La miezul zilei aveam să ne întoarcem la Severin, urmând ca peste câteva zile să revenim în formula completă pentru a finaliza această activitate. Am spus formula completă, iar aceasta este alcătuită din trei generaţii de Novac: Dede(sau bunicul), tata împreună cu mama şi eu; mă simt responsabil să duc tradiţia aceasta mai departe, simt ca trebuie sa aflu toate tainele vitei-de-vie.

După o altă jumătate de zi de muncă în echipă, ne-am aşezat la masă pentru că nimic nu se compară cu un prânz mâncat la umbra pomilor, în mijlocul naturii şi cu satisfacţia unei munci încheiate. La plecare i-am mărturisit tatălui meu cu un zâmbet larg că mă simt fericit, iar replica sa mi-a mers la suflet: “ Îmi place când te bucuri din lucruri atât de mici! “.Da, sunt un om care se bucură de momentele petrecute cu familia, sunt un om care se bucură de lucruri aparent neînsemnate, de lucruri mărunte. L-am întrebat apoi pe bunicul meu despre anul din care familia noastra deţine o vie în sat, iar el mi-a spus fără să se gândească prea mult, de parcă avea răspunsul pregătit de acasă: anul 1868, aceasta fiind explicaţia titlului acestui articol. Cea mai importanta tradiţie a familiei mele datează din acest an şi sper să o duc mai departe aşa cum m-au învăţat în timp bunicul şi tatăl meu.