Ceasul deşteptător a sunat la ora 4:30 într-o zi de sâmbătă. Cine se trezeste de dimineaţă, departe ajunge, spune o vorbă din bătrâni, iar planul pentru acea zi era frumos. Cu bagajul pregătit, însoţit de doua prietene pasionate de drumeţii, dar şi de prietenul meu Nikon-iubitor de natura, plecăm din Gara de Nord cu trenul de 5:53 cu destinaţia Buşteni.Prognoza meteo pentru acea zi era foarte bună la munte, cu temperaturi de maxim 14 grade Celsius pe creste, aşa că era varianta potrivită pentru a fugi de vremea caniculară ce se anunţa în Bucureşti. Am ales să plecăm cu primul tren, sperând să prindem prima telecabină spre Babele. Urma apoi să luăm drumul Bucşoiului-în vederea îndeplinirii obiectivului impus la Cabana Diham, via Cabana Omu, la întoarcere urmând să coborâm pe Jepii Mari.Uimirea a fost uriaşă pentru noi când, ajunşi la telecabină, am dat de o coadă suficient de mare ca să pierdem cel puţin 2h. Dar există soluţii: să urcăm cu maşinile localnicilor până la cabana Piatra Arsă, de acolo începând urcuşul uşor spre vârful Omu.Zis si făcut; la Piatra Arsă am ajuns relativ repede, odată coborâţi din maşina am fost impresionaţi de temperatura foarte prietenoasă şi de toţi oamenii care erau pe platoul Bucegilor la acea oră.Drumul până la cabana Babele a fost uşor, la fel şi cel spre Omu. După o oprire in şaua Văii Cerbului pentru hidratare şi fotografii, am început urcuşul mai pronunţat spre primul obiectiv al zilei. La cea mai mare altitudine din munţii Bucegi am aveam să întâlnim mulţi oameni veniţi de pe alte trasee, dar şi alergătorii montani participanţi la Padina Fest.Priveliştea era încântătoare, singurii nori ce se observau erau deasupra crestei Pietrei Craiului.După o scurtă pauză de masă am urmat marcajul spre vârful Bucşoiu şi tot atunci am decis schimbarea traseului pe care aveam să ne întoarcem în Buşteni. Traseul de creastă dintre Omu si Bucşoiu mi s-a părut de o rară frumuseţe. Coborârea până în şaua Bucşoiului a fost spectaculoasă, în timp natura mi-a îndeplinit un vis. Florea-de-Colţ, planta ocrotită prin lege în România, mi-a surâs în Bucegi, făcându-şi apariţia pe un traseu ce nu este recomandat celor ce vin în Bucegi în pantofi sau balerini.Priveliştea nu o pot descrie în cuvinte: de la Cabana Omu lăsată în spate, la Valea Mălăieşti; de la Ţara Bârsei, cu Măgura Codlei şi Cetatea Râşnov, până la Masivul Postăvaru şi Piatra Mare.Munţii Ciucaş s-au văzut şi ei, puţin în ceaţă, întrucât vara atmosfera nu este la fel de clară ca în alte anotimpuri.Urma să începem coborârea abruptă prin zona numită La Prepeleac. A fost o porţiune dificilă, cu zone în care ne-am ţinut de lanţuri pentu siguranţa noastra. Am întâlnit oameni care urcau, bine echipaţi şi cu zâmbetul pe buze şi am ajuns la intersecţia cu poteca ce duce la cabana Mălăieşti. Am urmat-o prin padure, şerpuind printre copaci până la cabana Poiana Izvoarelor, acolo unde am facut o nouă pauză de hidratare. Ştiam cât mai avem până la destinaţie şi ne-am relaxat.

Cu toţii eram încântaţi de cum a decurs drumul până în acel moment, iar eu consider că ne-am sprijinit reciproc, ne-am ajutat să traversăm porţiunile mai dificile de pe traseu; pentru acest lucru le mulţumesc celor două prietene. Drumul până la cabana Gura Diham a trecut repede şi venea ca o răsplată pentru efortul depus până atunci. Poteca lată prin pădure, dar şi sunetul apei ce curge pe vale ne-au relaxat.Drumul de la Gura Diham la gara din Buşteni a fost “prin oraş” (multe maşini, corturi, grătare şi “muzici”). După o zi aşa frumoasă, după atât ozon inhalat, am putut face abstracţie de aceste aspecte, am rememorat traseul, am revăzut iar şi iar imaginile de pe creste  iar timpul a trecut mai uşor. Au fost 22 de km în total, străbătuţi în 9h, la o temperatură optimă. Oboseala şi-a spus cuvântul în tren, toţi fiind mai tăcuţi. Un traseu lung, destul de dificil, mai ales pe coborâre, ce merită încercat de orice iubitor de munte.