Finalul lui 2020 mă găsește acasă, la București. Iar drumurile acestui an m-au adus prin județul Olt, undeva la jumatea distanței dintre Slatina și Corabia. Caracalul a fost mereu acel oraș prin care treceam cu trenul, acea stație de unde mereu știam cât de mare este întârzierea, indiferent dacă mergeam spre București ori spre Tr.-Severin.
Am tot citit și auzit păreri de la diferite persoane cum că în Caracal e frumos, măcar pentru o pauză de o oră într-o zi de tranzit. Și i-am dat o șansă pe finalul acestui an în care, să fim corecți, am putut călători prea puțin în condiții sigure.
Vremea nu a fost deloc îmbietoare, ceață și 5°C într-o zi de decembrie. Dar am parcat mașina la primărie și am luat la pas două-trei străduțe, plus parcul Constantin Poroineanu. Acesta este unul dintre parcurile naturale cele mai frumoase din România, fiind recunoscut în Europa ca cel de-al treilea parc natural ca dimensiune.
Numele de Poroineanu a fost ales în amintirea lui Constantin Poroineanu cel care a donat terenul și întreaga sa avere orașului. Parcul este realizat după proiectele arhitecților Redonț și Pinard necesitând inițial lucrări de asanare a smâlcurilor și canalizarea subterană a terenului. În prezent cuprinde mai multe terase-restaurante pe lac, insulițe, cât și locuri de agrement. În acest parc pot fi întâlnite numeroase specii autohtone de plante și arbori, dar și specii exotice aclimatizate în România.
În vara anului 1896, istoria Caracalului consemna: „S-a pus piatra de temelie a Teatrului Naţional menit a aduce propăşirea culturii locuitorilor Caracalului”. La acea vreme, în Europa s-au construit un număr impresionant de teatre. România aceleiaşi perioade şi-a ridicat propriile edificii teatrale: Ateneul Român, Teatrul Naţional din Iaşi, din Bucureşti, din Cluj sau din Timişoara. Prin voinţa edililor vremii şi din dragostea pentru teatru a locuitorilor, Caracalul şi-a construit un teatru la fel de frumos şi impunător, încadrat în acelaşi curent arhitectonic europen, ridicat, nu întâmplător, în zona istorică a oraşului, în vecinătatea ruinelor Curţii Domneşti a lui Mihai Viteazul.
Edificiul teatrului din Caracal, construit între 1896-1901 în stil eclectic cu accente neobaroce şi neorenascentiste, impresionează prin masivitatea şi bogăţia sa decorativă. Sfârşitul secolului al XIX-lea a reprezentat pentru oraşul Caracal o perioadă relativ prosperă, avea atunci 12.000 de locuitori, fiind pe locul 24 din cele 32 de capitale de judeţ ale Vechiului Regat, dar al treilea din Oltenia, după Craiova şi Tr.-Severin. Această dezvoltare a accentuat procesul de urbanizare.
Faţadele de nord şi de sud păstrează elemente decorative ale faţadei de est, dar le pune în operă într-un mod diferit. Coloanele angajate devin pilaştri fără capitel, fereastra cu trafor este mărginită de doi mascheroni. Cornişa de coronament se termină cu un fronton triunghiular. Clădirea este din zidărie de cărămidă, la ferestre şi la uşi au fost folosite ca buiandrugi şine de cale ferată înguste. Planşeul podului era din lemn. În tratarea spaţiilor interioare, accentul a fost pus pe holul principal. Din arhietip a fost eliminată scara de onoare monumentală. Accesul la balcon se face prin două scări laterale, din piatră. “Pictura era executată în manieră 1900. Plafoanele sălii de spectacole au fost pictate cu scene idilice sau pastorale”, scria Petru Crăciun. Pictura originală nu s-a păstrat, astăzi interioarele fiind complet repictate. Etajul al doilea are trei ferestre mici şi o cornişă pe console, cu trafor din ipsos cu motive vegetale având ca emblemă lira. Iniţial, pe cornişă erau patru statui ce reprezentau muzele: Caliope, Eutherpe, Terpsichore şi Thalia, înlocuite în 1959.
Tradiţia teatrală caracaleană se regăseşte la loc de cinste în arhivele oficiale şi în cele sentimentale, ca o dovadă certă, că Teatrul Naţional s-a construit şi a existat din nevoia de cultură a oamenilor care l-au animat, de-a lungul vremurilor, artişti sau spectatori. Pe sfârşitul anului 2008, după 22 de ani, s-au redeschis uşile Teatrului Naţional. Teatrul de vară din Caracal este locația în care se desfășoară o parte dintre evenimentele planificate în cadrul Teatrului Național Caracal, având o activitate constantă în sezonul verii.
De la teatru și după o scurtă lectura a istoriei sale, am urcat spre punctul cel mai înalt din oraș. Foișorul de foc, un turn înalt, circular, cu o platformă de supraveghere, a fost construit în anul 1901, pe locul curții domnești a lui Mihai Viteazul, lângă Comandamentul de incendiu al orașului, care se afla sub coordonarea primăriei. De acolo, de pe platformă, străjerul privea orașul și dădea alarma, atunci când observa un posibil incendiu. Serviciul de stins focul a funcționat până în anul 1936, când toate unitățile de pompieri au fost militarizate.
Plimbarea s-a încheiat cu promisiunea unei noi opriri în acest loc. Situat la o distanță de 174 km de București și 54 km de Craiova, Caracalul este mai mult decât acel loc plin de mituri care mai de care mai amuzante. Este un municipiu ce merită descoperit la pas, probabil pe o vreme mai îmbietoare.