Am făcut o mică pauză de scris pe blog din cauza puţinului timp pentru plimbări pe care l-am avut, dar şi din cauza vremii care nu a fost tocmai bună pentru plecări pe munte. Sfârşitul lunii octombrie a adus, însă, exact ceea ce am aşteptat: soare şi pădurea îmbrăcată în mii de culori. Astăzi vă invit în Munţii Mehedinţi, în munţii de acasă, ca să spun aşa. Am aşteptat finalul de săptămână şi am plecat la Dr.Tr.-Severin, dar nu singur, ci cu persoana cu care am împărţit în ultimele luni potecile munţilor din România, persoana cu care am alergat la Maratonul Bucureşti, iar acum aveam să îi fiu gazdă. Eram foarte încântaţi de faptul că prognoza era mai mult decât favorabilă pentru data de 24 octombrie atât la Severin, cât şi pe crestele munţilor.Plecarea era programată în jur de ora 8, iar aerul de dimineaţă prevestea o zi ca în poveşti. Până la punctul de start al traseului aveam de parcurs în jur de 90 de km, pe ruta Severin-Floreşti-Baia de Aramă-Obârşia Cloşani, iar împreună cu noi era şi tatăl meu, cel care mi-a oferit atât de multe de-a lungul anilor. Un lucru oferit de acesta de care vreau să amintesc acum este pasiunea pentru drumeţii, excursii, plimbări şi descoperiri de locuri noi şi vreau să îi mulţumim că ne-a fost alături în această minunată tură.Echipaţi din cap până în picioare, pregătiţi pentru un traseu ce se anunţa destul de dificil în prima parte, am început urcuşul spre Poiana Beletina prin padurea foarte viu colorata. Ceaţa de pe vale a fost lăsată în urmă şi soarele avea să îşi facă simţită prezenţa pe întreaga durată a zilei. Traseul nu este marcat, dar este vizibil întrucât este un drum forestier. După o jumătate de ora de urcuş susţinut am ajuns la o stană, iar de acolo până în Poiana Beletina panta a devenit mai domoală.Eu şi partenera mea de drumeţii am mers mai în spate, fiind acaparaţi de frumuseţile găsite în pădure, de culorile acesteia în contrast cu albastrul cerului de octombrie. Tatăl meu a împlinit în acest an o vârstă rotundă şi se vedea pe chipul său o dorinţă uriaşă de a ajunge în Poiană pentru prima dată, aşa că îl aveam mereu ca deschizător de drum. L-am surprins ridicând mâinile în momentul în care a trecut pe lângă indicatorul de intrare în Poiană şi m-a cuprins un sentiment de bucurie sufletească.Aveam lângă mine doi oameni foarte dragi: pe de o parte era parintele meu, dar pe de altă parte era cea care m-a încurajat mereu, m-a împins de la spate, dar pe care am ajutat-o şi eu cu sfaturi într-ale fotografiei. E plăcut când găseşti o persoană de la care ai ce învăţa, dar şi căreia să îi oferi ceea ce tu ştii deja. Imaginea aceasta o voi păstra în minte mult timp de acum înainte, chiar daca este un un lucru aparent mic, pe mine m-a marcat.Revenind la drumeţia noastră, ştiam că mai avem aproximativ 1,5 km de mers prin Poiană, iar apoi aveam să urcăm, fără tatăl meu, pe cel mai înalt punct al Munţilor Mehedinţi. Vârful lui Stan se află la altitudinea de 1446m şi este recunoscut pentru priveliştile deosebite pe care le oferă: vedere spre Munţii Cernei, întreaga creastă Godeanu, chiar si piscurile Retezatului fiind vizibile. În partea opusă peisajul este dominat de Podişul Mehedinţi, dar şi de celebrele crovuri.Un marcaj cu triunghi albastru va marca intrarea pe traseu, dar eu recomand foarte mare atenţie, întrucât acesta se pierde din când în când, iar o potecă foarte clara nu există. Noi ne-am abătut de mai multe ori de la traseu, dar până la urmă am reuşit să ajungem în 2 ore. Vă voi lăsă mai jos nişte fotografii care sper să vă convinga să urcaţi pe acest vârf din România. Coborârea a fost mai uşoară, ţinând minte în mare parte pe unde am urcat şi am reuşit să scădem timpul la o ora.Odată ajunşi înapoi în Poiană ne-am reîntâlnit cu tatăl meu şi am început drumul de întoarcere. Lumina era diferită la acea ora, unele peisaje aratau mult mai spectaculos, iar fotografiile sper să vorbeasca de la sine.În încheiere aş vrea să vă invit în Munţii Mehedinţi, de preferat în această perioadă a anului, ori primăvară deoarece viperele prezente în zonă nu sunt active atunci când temperaturile scad. Consider că această zonă este unică în România, prin prezenţa câmpurilor de lapiezuri, a crovurilor şi a acestor poieni de un verde crud chiar şi atunci când pădurea începe să usuce. A fost o experienţă de neuitat în care ne-am bucurat ochii şi sufletul şi pe care sper sa o trăiţi şi voi, dragi cititori.