Timpul s-a scurs rapid de la ultima mea postare, iar lipsa de inspiraţie şi-a spus şi ea cuvântul. Aveam un subiect pe care nu l-am tratat, rămânsese un fel de restanţă, iar acum, într-o zi de februarie, am găsit timpul şi mai ales inspiraţia de a scrie despre acest subiect.

Cu toate că excursia a avut loc în 21 Octombrie, pot spune că mai bine scriu mai târziu decât niciodată. Am făcut o incursiune în timp, pe Drumuri prin memorie, am revăzut fotografiile, am selectat din ele un fel de best of pe care îl veţi putea viziona printre rândurile ce urmează şi am încercat, pe cât posibil, să redau în cuvinte întreaga drumeţie.

Locul în care am ajuns este cunoscut de toată lumea care a fost cel puţin o dată în zona Cazanelor Dunării. Cu toţii ne-am întrebat, din barcă ori de pe potecile ce duc spre Ciucarul Mic Ori Ciucarul Mare, ce este pe partea cealaltă a Dunării, oare cum se vede de acolo, din varful acela stâncos şi mult mai mare decât împrejurimile de pe malul românesc.

Veliki Strbac este cel mai înalt punct al Podişului Miroc şi face parte din Parcul Naţional Djerdap. Cu o altitudine de 768m, este secondat de Mali Strbac, ce are o altitudine de 626m. Vârful pe care veţi ajunge astăzi prin intermediul fotografiilor şi al cuvintelor este situat în dreptul Cazanelor Mari, diferenţa de nivel dintre malul Dunării şi punctul cel mai înalt fiind de aproximativ 700m, spre deosebire de malul românesc, unde cel mai înalt punct de situat la 318m (Ciucarul Mare).

În fiecare toamnă, dacă vremea îmi permite, aleg să bat nişte poteci pe munţii din zona din care provin. Dacă la precedentele două drumeţii din această zonă am ales Poienile şi Crovurile din munţii Mehedinţi, în toamna lui 2018 am trecut graniţa, la vecinii şi prietenii sârbi, pentru a încerca ceva nou. Cu toţii ştim că una dintre principalele trăsături ale poporului sârb este mândria. Ei sunt mândri de ceea ce au şi încearcă să păstreze natura întactă. De aceea, Parcul Naţional Djerdap este o zonă de protecţie I, fiind un perimetru în care omului îî este strict interzis să exploateze natura, lucru pe care în România, din păcate, nu îl vedem (defrisările din parcurile naţionale şi naturale de pe teritoriul ţării noastre spun totul despre acest aspect).

Regula foarte interesantă pe care am observat-o înainte de această drumeţie a fost că a trebuit ca autorităţile să fie anunţate cu cel puţin trei zile înaintea drumeţiei, pentru ca mai apoi ei să ofere un ghid care a fost permanent pe traseu (vorbitor de engleză). Ne-am întâlnit la începutul traseului, am dat toate datele de identitate ca mai apoi să începem una dintre cele mai spectaculoase aventuri la care eu am luat parte.

Traseul este unul uşor spre mediu, diferenţa de nivel pozitivă fiind destul de mare per total (aproximativ 900m) şi pleacă dintr-o parcare special amenajată pe malul Dunării. Se întră pe un drum forestier şi preţ de 3km se merge şerpuit prin pădure. Finalul drumului forestier este într-o poiană, loc unde rangerii parcului naţional au o cabană ce va intra în curţnd în circutul turistic, servind pe viitor ca şi loc de cazare.

De la locul de campare începe cu adevărat frumuseţea, pentru încă 3km poteca urcă abrupt pe alocuri prin padure, iar toamna şi-a arătat frumuseţile prin toate culorile prezente în frunzele copacilor. Toate aceste aspecte au făcut mai uşoară urcarea şi aşteptarea a luat sfârşit.

După 6km de urcare am ieşit din pădure, ultimul kilometru parcurgandu-l pe un fals plat (vorbind în termeni de ciclism), iar vederea era absolut fantastică. Dunărea avea o culoare turcoaz (debitul din acea perioadă fiind mic, apa nu avea aluviuni şi era mai mult statică). Priveliştea de pe vârf este greu de descris în cuvinte, însă fotografiile sigur pot spune mult mai mult. Toată aşteptarea, toate eforturile unei urcări nu foarte simple, au fost răsplătite cu vârf şi îndesat.

Toţi cei care aţi urcat pe malul românesc pe Ciucarul Mare şi aţi fost entuziasmaţi de măreţia lui, de priveliştea deosebită ce o oferă asupra întregului defileu, imaginaţi-vă că sunteţi de două  ori sus şi aveţi la picioarele voastre Cazanele Dunării. Sentimentul este unic şi a meritat fiecare minut de urcare. Coborârea a fost rapidă, pe aceeaşi potecă, dar cu un mic ocol într-un punct de belvedere aflat la aceeaşi altudine cu Ciucarul Mare. Este amenajată o platforma de lemn în vârful unei stânci deasupra ieşirii Dunării din Cazanele Mari. La finalul călăroriei am zărit un panou informativ, iar mesajul de la final spune multe despre trăsăturile gazdelor acestei drumeţii, trasături despre care am vorbit şi mai sus. Cred că ar trebui să învăţăm ceva de la ei întrucât, deşi nu sunt încă în UE, sârbii adoptă foarte multe lucrui din occident, lucruri pozitive şi cu un impact important asupra modului în care trăiesc. E păcat să ne mai batem joc de bogăţiile României în loc să le protejăm şi să le putem oferi şi generaţiilor viitoare.

Muzică de ascultat pe vârf: OneRepublic-I Lived

Traseul în format GPX: