Copilăria mea a fost una în care am ajuns de multe ori în locul de unde astăzi o luăm din loc pe Via Transilvanica. Vatra Dornei mi-a fost destinație de vacanță mulți ani, alături de părinți și prieteni. Am umblat în sus și în jos, pe toți versanții ce străjuiesc frumoasa stațiune. M-am rătăcit, am răcit, am alergat. Am mâncat fructe de pădure, am învățat și cules diverse ciuperci pe care, mai apoi, adulții le savurau. M-am lovit, m-am ridicat și am devenit, ușor ușor, ceea ce sunt astăzi: un călător, pasionat de fotografii, povestitor pe propriul blog al unei experiențe ce te învață atât de multe.

Drumul care unește, așa cum îl numesc cei de la Tășuleasa, vine cu o nouă rută, de această dată de la Vatra Dornei la Poiana Negrii. Vă propun să vă bucurați de poveste și, cândva, să porniți la drum cu cei mai dragi oameni alături. Vă promit că merită! Continuăm traseul de unde l-am lăsat (borna SV099) și traversăm Dorna, apoi trecem prin fața unui loc spectaculos.

Cazinoul din Vatra Dornei este în plin proces de reabilitare, iar când va fi gata, va fi o imagine emblematică pentru această rută de pe Via Transilvanica. Drumul de la gară până la borna SV100 mi-a adus aminte iar de acele veri în care, copil fiind, mergeam fericit spre cofetărie de unde cumpăram minim 8 prăjituri pentru 6 persoane (cred că numărul de prăjituri ar fi mai mare astăzi).

Traseul urmărește strada ce urcă spre telescaunul din Vatra Dornei, iar regula pentru prima parte a zilei a fost că bagajele și unele dintre personajele participante la tură vor face întreaga urcare din confortul acestui telescaun (merită, după zilele precente, dar și pentru priveliștea pe care o ai din scaun). Eu însă am luat-o la pas, ușor alert datorită lipsei rucsacului și am urcat cei 400m diferență de nivel destul de repede. Mi-a rămas timp de odihnă și admirat peisajul până ne-am regrupat cu toții (Mugur cu Mihnea, dar și Radu cu Sanda ni s-au alăturat în drumul spre Poiana Negrii).

Urma să lăsăm Vatra Dornei în spate, dar principalul reper pe care nu l-am scăpat din privire a fost vârful Oușoru (1639m). Acesta ne-a însoțit toată ziua, forma sa fiind ușor de recunoscut. Traseul de astăzi, după prima urcare, este o lungă și frumoasă coborâre spre Dorna Candrenilor. Drumul forestier ce trece prin pădure, mulțimea de tufe de fragi și afine, mirosul de rășină și soarele ce pătrunde timid printre crengile brazilor au făcut deliciul acestei porțiuni. Ne-am luat la vorbă, am aflat lucrui unii despre alții și ne-am relaxat, iar bornele veneau, una după alta. Nu ne-am întâlnit cu niciun animal, în afară de câteva vaci liniștite, iar micile luminișuri din inima pădurii ofereau imagini ce greu pot fi descrise în cuvinte.

Lunga coborâre spre Dorna Candrenilor poartă călătorul pe valea pârâului Secu, apoi se intră în sat, iar forestierul pietruit devine un drum betonat (nu prea plăcut pentru niște călători cu aproape 100 km parcurși pe jos). A fost momentul în care am improvizat, la magazinul din sat și dintr-o lădiță de pâine am făcut o masă, iar dintr-o conservă de pateu, două roșii și niște pâine am făcut un adevărat ospăț. Toate acestea cu vedere spre același Oușor ce păzește întreaga Depresiune a Dornelor.

Mai aveam aproximativ 7 km până la finalul unei alte zile, drept pentru care ritmul a scăzut în intensitate, iar buna dispoziție se integra perfect în peisajul atât de pitoresc. Poieni cosite, animale liniștite ce pășteau, păduri de brad și-o vreme ideală pentru călătorit; așa a fost pe ultima parte a plimbării noastre spre Poiana Negrii.

O zi lungă se apropia de final. Si cum puteam încheia o astfel de reușită dacă nu printr-o vizită la Pensiunea Poiana, acolo unde borna SV113 mi-a adus aminte de meleagurile apropiate de casă? Ciorbă rădăuțeană, afinată, zmeurată, fragată, bere, limonadă, cafea doream și noi. Au avut de toate, din belșug, pentru servit acolo și luat la pachet. Au urmat și povești despre cum a fost în zilele în care nu am împărțit traseu, despre motivația fiecăruia, despre pasiunile noastre și despre profesiile pe care le avem. Am fost niște oameni și doua femei, toți diferiți, la o masă în Poiana Negrii. Am fost însă aduși acolo de o pasiune comună pentru călătorii, natură și România. Și am ajuns la concluzia că mai vrem să facem acest tip de concediu. Și sperăm să mai avem ocazia și pe alte rute ale Via Transilvanica să împărțim poteca, timpul și energia pozitivă.

Ne-am retras fiecare la cazarea pe care a ales-o, iar noi am găsit una fix pe traseu, lângă borna SV115 (locul de final al zilei, locul de început al unei alte povești din Bucovina). Casa Edi a fost mai mult decât suficientă pentru ceea ce își doreau niște călători (bonus, un răsărit de lună văzut de la fereastră și ceața din ziua ce a urmat). Obosiți, dar fericiți, călătorii se retrag la odihnă, pregătindu-și mintea pentru ultimul episod din Bucovina.

Cale bună, călătorilor!

Episoadele anterioare: episodul 5, episodul 4, episodul 3, episodul 2 și episodul 1.

Continuarea cu: Ținutul de Sus (episodul 1).

Traseul în format GPX: