Suntem pe final de toamnă, pe final de lună noiembrie când, în fața unui laptop autorul textului se decide să își treacă fiecare gând privind una dintre cele mai așteptate și dorite excursii ale unui 2019 plin de momente și peisaje de vis. Tot el, autorul, numește acest text Episodul 1, întrucât este sigur că vor mai exista cel puțin 4 alte episoade pe aceeași temă, dar cu alte peisaje și alte povești, însă cu aceeași dorință de a fi aflate de către alți și alți drumeți curioși de tainele oferite de județul sud-vestic al României, Mehedinți.

În locul unde Dunărea fierbe în Cazane, unde Traian și-a construit faimosul pod, unde Bachus venea să își umple cupele cu cel mai bun vin și Însuși Dumnezeu a coborât printre oameni să alunge forțele răului se află un loc cum numai în legende poți întâlni…

Mehedințiul este un tărâm încă neumblat,în unele locuri ale sale. Este acea combinație fericită între apă și stâncă, între culmile montane și curbele vălurite ale dealurilor cu vii. Aici încă există turme de oi care, pe timpul verii urcă în Poiana Beletina, ca la finalul acesteia să coboare în satele de la poalele munților Mehedinți, la adăpostul oferit de cea mai mică unitate de relief din România, Podișul Mehedinți. Cu emoție și mândrie scriu, cu emoție și mândrie vorbesc mereu despre Mehedinți, indiferent dacă sunt în România ori în afara granițelor țării în care m-am născut.

Pe semne că nu sunt doar eu cel care vede în locurile acestea ceva special. Altfel nu îmi explic de ce un grup de oameni frumoși au ales să treacă a lor potecă peste aceste meleaguri. Defapt nu e poteca lor, ci poteca noastră a tuturor, iar cei de la Tășuleasa Social numesc acest proiect ”drumul care unește”. Via Transilvanica (VT) este drumul care sfidează regulile din România, acesta dezvoltandu-se exclusiv datorită oamenilor care cred cu adevărat în el. Eu cred, iar acest text este doar prima dovadă a acestei credințe.

26 Octombrie a fost ziua aleasă pentru patru drumeți (trei oameni și o femeie, pentru că o vorbă din bătrânii mehedințeni cataloghează bărbatul ca fiind om, iar femeia…ceva mai special, ceva neînțeles de multe ori). Am așteptat ziua aceasta atât de mult, mai ales că peste vară s-a muncit din greu la marcarea traseului pe care urma să îl parcurgem. Am așteptat cuminte inaugurarea, dar mai ales apariția ghidului Via Transilvanica, pentru ca documentarea mea să fie completă și pentru a putea propune ideea traseului către mai marii familiei. Odată traseul stabilit, singura necunoscută era vremea. Sunt de părere că Dumnezeu are felul Lui de a-i răsplăti pe cei buni, iar drumeților le oferă vremea favorabilă în ziua în care aceștia pleacă la drum. Poate că nu mereu, dar noi am fost privilegiați.

Locul ne-a primit cu brațele deschise, cumva îmbrăcat în haine de sărbătoare, în nuanțe mai mult sau mai puțin pastelate, un amalgam de culori: roșu, portocaliu, vișiniu și întâmplător sau nu, culoarea mea preferată, galben. Totul era pictat cu grija și pricepere. Natura a pus în scenă frumusețea la superlative. Ceața dimineții ridicată din cazanul fierbinte al Dunării ne-a făcut să ne bucurăm cu atât mai mult de priveliște, întrucât ne-a readus aminte faptul că aceasta ar putea fi ultima ieșire în aer liber până ca natura să rămână pustie, să înghețe sub tutela temutei ierni.

Dacă și condițiile meteorologice aveau să țină cu noi, am pornit la drum din locul în care se găsește unul din cele doua capete ale drumului VT, Drobeta Turnu-Severin, în două mașini. Ne aștepta un traseu ce traversa munții Mehedinți, deci la fiecare capăt era nevoie de o mașină care să faciliteze transportul. Finalul traseului avea să fie în Valea Cernei, la aproximativ 6 km de Cerna Sat, acesta fiind locul unde prima mașină a fost lăsată, urmând ca startul turei noastre să fie din satul Obârșia Cloșani, chiar din centrul acestuia.

Traseul VT urmărește, în mare parte, doar drumuri forestiere ori poteci turistice, însă mai există porțiuni în care aceste intersectează drumuri naționale. În Obârșia Cloșani exista o porțiune foarte scurtă în care poteca VT corespunde cu drumul național, acest lucru putând fi remarcat și pe harta ce se găsește la finalul acestui articol.

După o urcare abruptă pe ulița asfaltată a satului, panta se mai domolește și noi am părăsit arealul localității, urcând acum pe un drum forestier, văzând mereu marcajul (cerc alb cu un T de culoare portocalie) pe copaci ori pietre aflate pe marginea drumului. Cerul senin, lipsa vegetației și calmul atmosferic au făcut puțin mai grea urcarea, cel puțin până la intrarea în pădure. Din km în km întâlneam bornele traseului, fiecare având ceva sculptat pe ea (o poveste, o idee, ceva ce îți pune mintea la încercare).

Timpul a trecut mai ușor, iar umbra pădurii ne-a bucurat. Spre finalul urcării am avut parte de o întâlnire neașteptat de frumoasă. La adăpostul codrilor, lângă un izvor, ședea o bătrânică ascuțită, ce parcă ne aștepta acolo. Sculptura de pe bornă, căci despre ea este vorba, ne-a lăsat imaginea liberă, ne-a bucurat și încărcat pozitiv pentru următoarele etape ale drumului. Poiana Mare a Cloșanilor este locul unde am atins și cea mai mare altitudine din această excursie, de aici totul fiind doar la vale, pe unele dintre cele mai frumoase și mai pitorești drumuri pe care am avut ocazia să merg vreodată.

Mehedințiul are păduri seculare, iar ruta VT trece prin inima lor, prilej de încântare pentru fiecare drumeț în parte. În prima parte a coborârii am făcut scurte pauze în niște zone ce ofereau vederi către Valea Cernei, iar fotografiile explicate pe care le vedeți aici sunt dovada clară a frumuseții acestor locuri. Pajiști, căpițe, turme de oi dirijate riguros de un câine ce își ia în serios rolul, neuitând să ne salute cu un lătrat și pe noi, o casă de lemn, o mică turmă de capre, alături de o femeie care, la rândul ei, ne-a salutat în graiul tipic oamenilor de munte din zona mehedințiului, geanțuri și crestele mult mai înalte ale munților Cernei; acesta poate fi un exercițiu de imaginație pentru fiecare cititor al acestui text. Iar de vă place imaginea pe care v-ați creat-o în minte, vă invit să vedeți și realitatea.

Coborârea se apropia de final, susurul Cernei era tot mai pronunțat, iar valea parcă prinsese viață la orele prânzului când noi, cei patru drumeți (trei localnici și un musafir care a fost de părere că ”Noroc cu ghizii, buni! Călătoria a fost cu atât mai plăcută cu cât am avut oameni pricepuți prin preajmă, oameni dornici să își împartă cunoștințele cu ăi’ mai puțin pricepuți; voi povestitori, eu ascultator docil.”), am ajuns la capăt de traseu (Ogașul Sec se numește locul unde drumul forestier se intersectează cu drumul național).

Spuneam la începutul postării că finalul traseului a fost la apriximativ 6 km de Cerna Sat, acesta fiind locul în care Cerna a creat unele dintre cele mai spectaculoase chei din România. Cheile Corcoaiei se află în județul Gorj, dar pentru cei trei localnici participanți la acestă tură reprezintă locul încârcat de amintiri vechi de mai bine de 20 de ani. A fost o revedere emoționantă, am putut observa acest lucru în privirea tatălui meu, dar și a prietenului său cel mai bun.

Conform versiunilor diversificate ale legendelor și basmelor, Corcoaia este o femeie bătrână care îl îndrumă pe Hercules (Heracle) sau chiar un balaur (o hidră) cu care el se luptă (ca și consecință s-au format Cheile Corcoaiei), între Banat și Mehedinți. Potrivit cercetătorilor etnologi, legenda lui Hercule și a Corcoaiei a fost suprapusă de către figura mitică a lui Iovan Iorgovan. Acesta este un personaj mitologic românesc, legenda sa circulând pe valea Cernei.

În varianta locală, hidra fuge de Iovan și se adăpostește în munți, în zona muntelui Oslea. Iovan aruncă paloșul său în stânca masivă care se prăbușește formând podul de la Ponoare. În zona Cheilor Corcoaiei se spune că a avut loc prima luptă dintre Iovan și balaur, eroul tăind unul dintre cele cinci capete ale hidrei. Aceasta străpunge muntele și fuge, lăsând în urma ei Cheile spectaculoase, în speranța că se va putea întoarce aici mai târziu pentru a-și reface forțele. Însă Iovan ajunge primul aici, se scaldă în ape și își reface puterile și îi taie hidrei câte un cap, până când aceasta, rămasă cu doar două capete, fuge pe valea Cernei spre Dunăre.

Din basme și legende avem mereu câte ceva de învățat, iar finalul acestei ture a fost unul cât se poate de frumos. Via Transilvanica Mehedinți-Episodul 1 se termină, iar mare va fi bucuria mea să vad și să aud că mulți alți drumeți au ales ca destinație de vacanță județul Mehedinți. Eu vă promit că merită, iar fotografiile din acest articol sper că sunt convingătoare.

Drum bun, călătorilor!

Continuarea cu episodul 2: aici

Traseul în format GPX: